... Atunci, în vara aia am auzit eu de cel mai mare portar al României pe care l-am văzut vreodată. Silviu Lung. Lung.
... La înmormântarea profesorului Stroe, în aprilie, Lung mi-a spus că Magistrul, când venise să-l ia, atunci, în vara aia, în ’74, de la Carei şi să-l ducă la Craiova, dormise la ei. „Mama l-a culcat în camera cea bună în vara aia, în ’74, între perine. Aveam perine de-alea mari, mari... Doamna Lung, a zis Profesorul, cum să plece, doamnă, băiatu’ de aici, vă înţeleg că vreţi să-l mai ţineţi... între pernele astea aş sta şi eu, o viaţă aş sta... Mama i-a zis că de-aia am crescut aşa înalt. De-atunci, de câte ori a venit pe la noi, domnu’ Marius, că a mai venit în toţi anii ăştia, mereu acolo îl culcam, între pernele-alea mari...”
Silviu Lung are barbă, se vede că ţine doliu. Profesorul care i-a schimbat viaţa plecase şi Lung îşi amintea Începutul, încercând să pareze Sfârşitul poveştii. „În vara aia, după primul titlu, în ’74, nu doar că venise Dobrin, păcat că n-a putut Craiova să-l ţină, dar tot atunci veniseră şi Cami, avea doar 16 ani, şi Zoli Crişan. El era mai mare, 20 de ani. Vorbeam ungureşte cu el...”
Atunci, în vara în care aflasem despre el, a şi debutat, în august, într-un 1-0 cu Poli Timişoara. Când s-a retras, în ’93, după 19 ani, eram în tribune, deja ziarist, conştient că el, numărul 1, primul întotdeauna, pleca de pe teren ultimul. Ultimul dintre toţi. El a făcut trecerea de la Maxima care fusese (îi rezistase încă zece ani!) la maxima care devenise. De la alura lui de cocostârc la literele cu care îmi începeam toate caietele dictando şi toate nopţile, încercând să uit că nu mai sunt cum au fost: L-U-N-G. Apoi liniuţă, Negrilă, virgulă, Tilihoi, virgulă, Ştefănescu...
... După ce tata s-a văzut atunci cu Deliu, care luase şi el titlul, la tineret-speranţe, am plecat la Herculane. Cum am intrat în orăşel, am făcut poze, plimbându-ne toţi trei prin centru. Într-o fotografie, pe care am înrămat-o şi e singura la care mă uit zi de zi, e pe bibliotecă, eu sunt călare pe un urs împăiat, mama e cu ochelarii de soare ăia italieneşti. Îmi era rău, ţin minte. Mă durea stomacul. Şi mama a zis: „Hai, sus, urcă-te aici, să fii ca Lungu ăla cu care mi-aţi împuiat capul tot drumul!”
... Anii, cei 19, care au urmat, am fost fanul lui Lung. Îi ţineam pumnii să nu greşească şi nu greşea. Să apere şi apăra. „Someone to watch over me”. Să apere şi ne apăra. El şi Cămătaru dacă erau, era greu să ne bată cineva. După ce l-am cunoscut, am vrut de fiecare dată să-i spun că am trăit toţi anii cu gândul că doar el ne putea salva de unul singur. El era în luntrea aia care te trecea apa şi te salva. Paradele de la Florenţa, unde ne prăbuşiserăm, apoi reflexul de la Bordeaux, la „capul” scos de sub bară al lui Memmering, parcă. La şuturile lui Specht ori Trésor. La pătrunderea lui Lacombe, la voleul lui Tigana ori la „torpila” lui Giresse. La lovitura liberă a aceluiaşi Memmering. Parade, plonjoane disperate, viaţa Craiovei în palmele lui. În cabrarea aceea pe genunchi, de unde pleca toată forţa apărării noastre. Şi scăpam!... Apoi luntrea care te trecea uşor din nou spre viaţă... Silviu Lung. Păsărilă. Sufletul unei neînduplecări genetice. „Ştiţi cine trăgea cel mai tare, domnu’ Marius? Nu, nici la Bordeaux, nici la Fiorentina nu era, nici de la Milan, când am jucat cu Steaua finala Cupei Campionilor, nici de la Benfica, la Lisabona, poate la meciul vieţii. Nici în optzeci de meciuri, aproape, la naţională... Nici la Mondialul din Italia, nici la Euro, în ’84, când am fost ales cel mai bun fotbalist român.” „Chiar aşa a fost: cel mai bun, domnule lung, cum zicea Profesorul Stroe, aţi fost cel mai bun! Deci nu era de la Benfica, de la Milan ori de la Steaua?...” „Era Păunescu. Adrian Păunescu, cel mai tare şut pe care l-am simţit vreodată!” „Deci tot oltenii dădeau cel mai tare!” „Da, dar pe-ai noştri nu-i pun la socoteală!”
... La ţară, când mă întorceam, şi după ce ai mei n-au mai fost să meargă cu mine, tuşa Lotica mă întreba, încă mă mai întreba dacă mai ţin minte că odată, când am venit cu tata şi cu mama, am aflat de portarul ăla mare al Craiovei. „Lung. De Lung, tuşă.” „Da. Lung, mamă. Şi cum îi mai zicea?” „Îi zice şi acum: Silviu. Silviu Lung.” „Aşa. Silvu.” Aşa, „Silvu” i-au zis mereu la Bistreţ. Silvică i-am zis noi, ceilalţi. Pentru că atunci când ne era greu, ne salva şi cu luntrea aia liniştită a lui, ca şi fruntea, ca şi palmele uriaşe, ne trecea în linişte, între pernele alea mari,de-acasă...
