Seara, de fapt noaptea, în restaurantul hotelului, doar noi patru. Eu, faţă-n faţă cu Hagi, Marian cu Gică Popescu. Hagi vorbea, ca de obicei, şi poziţiona linguriţele, ceştile, cuţitele, paharele în 4-3-3. Ce-o să facă el cu Viitorul. Ce joacă Pep. Ce joacă Mourinho. Unde e Busquets în toată treaba asta. Pe la două noaptea, Madridul părea că am venit cu el de acasă. Craiova, Guardiola, Mourinho, naţionala, Gică Popescu, Gică Hagi. Un soi de carusel al unor secunde care însemnaseră ceva, ale lor, care însemnau ceva.
Gică Popescu a început aşa povestea lui. Vorbind cu mine, dar adresându-i-se lui Hagi. „Gică, stai o clipă. Mariuse, să-ţi spun eu cine e omul ăsta care tot vorbeşte. Gică ne-a cărat peste tot în spate în viaţa asta. Hagi este tot ce e mai bun, nu zic ca fotbalist, că aici nu am ce discuta cu nimeni în lumea asta, peste Hagi nimeni n-a fost. Nimeni, nicăieri. Dar eu am trăit lângă omul ăsta şi vreau să-ţi spun o seară, o noapte mai frumoasă decât tot ce ţi s-a părut ţie aici la Madrid că a fost frumos. Am avut sute de nopţi aşa. Am bătut Italia, Gică, amândoi, am bătut Realul, Argentina, Columbia, Anglia, Arsenal, pe cine n-am învins în 20 de ani... Dar îţi spun, Marius, ce s-a întâmplat într-o seară la Barcelona, cu noi doi, cu mine şi Gică. Eram titular, Gică nu prea era, Cruiff te ţinea, Gică, mai mult rezervă, nu ştiu de ce, „păi ştiu eu de ce”, zice Hagi, „avea dreptate să mă ţină rezervă, că avea alt sistem el, îl gândise altfel, pentru mine Cruiff rămâne cel mai mare dintre toţi, în toată viaţa n-am altul să-l compar cu el.”
Eram într-un balcon semi-închis, pe cer erau stele, deci nu era înnorat, dar părea să fie, mi-era frig. Beam vin roşu şi eu, în plus, ca un lacom care sunt, clar, şi o ciocolată caldă. Un băiat de-al hotelului se învârtea din când în când pe lângă noi. Gică Popescu, concentrat, strângându-se în jacheta de velur: „Ei, te ţinea aiurea pe bară. La antrenamente, Gică făcea ce vroia cu noi. Eram eu, Pep, Ferrer, Abelardo, Bakero, de la el am luat banderola, era în ’95-’96 ce zic eu, cred că în toamnă, nu mai ştiu cu cine jucam, aveam meci acasă. Duminică. Luni, marţi, miercuri, Gică dansează la antrenamente, printre Sergi şi Amor, Figo îmi şopteşte că e irezistibil, Nadal, unchiul lui Rafael, e culcat în patru labe pe jos, Prosinecki e căzut şi el...” „Nici chiar aşa!” „Ba aşa a fost, Gică. Şi îl simt şi pe Cruiff aşa, un pic întors... După antrenamentul de joi, simt că mă doare un pic coapsa dreaptă. Îi zic lui Cruiff că nu cred că duc meciul... Chiar mă durea rău... În pat, seara, acasă, îmi pun echipa în gând pe teren şi-mi dau seama că în locul meu intră Gică la mijloc, n-avea soluţie, pe Pep îl retrage în locul meu în apărare... Gică joacă în locul lui... Vineri mă doare şi mai rău. Cruiff ştie că nu glumesc. Insistă să încerc. Încerc. Sâmbătă trebuie să-i spun dacă pot sau nu. Dimineaţă îi spun: nu pot. Chiar mă durea. Dar în alte dăţi, la aceeaşi durere, am forţat, am strâns dinţii şi am jucat. Acum n-am mai putut să strâng. Gică, nu m-am dat lovit, jur, dar trebuia să joci! Când a anunţat echipa, am avut ceva emoţii, dar nu, Gică, erai acolo! Ştiam!
Şi vine meciul. Eu, în tribună, pe mijloc,sub etajul preşedintelui. Gică, pe teren. Minutul 5, ai bară de la 30 de metri. Minutul 10, Gică driblează vreo 4-5 de la el din teren, şut din 16 metri, gol, 1-0. Minutul 25, cam aşa. Gică driblează tot, inclusiv portarul, Nou Camp e în delir, Figo sare să-l sărute, Pep la fel, Nadal aproape îl plachează, dar Gică fuge de ei, lumea e în picioare. <<Ha-gi! Ha-gi! Ha-gi! >> Dar Gică aleargă spre tribuna întâi şi, brusc, se opreşte.”
Hagi are lacrimi în ochi. Gică Popescu la fel, dar continuă. „Am înţeles atunci. Gică nu ştia unde sunt... M-am ridicat în picioare pe fotoliu şi am strigat: aici sunt, fratele meu bun! Aici sunt, fratele meu!... M-ai văzut şi ai întins mâna, Gică, deşi erau 50 de metri până la mine... Acolo eram, cu tine, fratele meu bun!”
Gică Popescu a băut apoi o gură de vin. La Madrid, în aprilie, atunci, am vrut să mă ridic şi să zic, ca tata, altădată. „Hai!” Noaptea aia se încălzise brusc, poate de la vin, poate nu, nici nu dormisem cu o noapte înainte... De la o vreme, de câte ori mi-o amintesc, îmi vine să plâng. Şi când îl văd pe Hagi. Pe Gică Popescu o să-l văd în curând.
