Mă gândesc de multe ori că în toate aceste incursiuni în timp, în memorie şi răscolind nişte amintiri care dor, tocmai pentru că sunt amintiri, că sunt obligat să înghesui toată fericirea Craiovei mele în doar câţiva ani, din ’76 până în… ’84, cum zice Cârţu? ’89, cum am, uneori, sentimentul că a fost? Sau până-n toamna lui ’86, când, definitiv şi irevocabil, Craiova Maxima s-a stins, după ultimul mare triumf european, eliminarea Galatei lui Simovici, Prekazi, dar mai ales a uriaşului antrenor Jupp Derwall? Campion al Europei în 1980 cu Germania Federală şi finalist al Cupei Mondiale din ’82, când RFG-ul lui a pierdut doar în faţa Italiei lui Bearzot, Jupp Derwall a preluat apoi pe Galatasaray Istanbul şi a fost eliminat de golul lui… Biţă. Biţă, adus de urgenţă de la Electroputere, pentru a-l înlocui pe Cămătaru, plecat la Dinamo să ia Gheata de Aur… Biţă, despre care TRU scria în „Viaţa Studenţească”, apropo de eliminarea în acelaşi tur al Cupei Cupelor a lui Dinamo, cu Cămătaru titular, de către albanezii de la 17 Nentori Tirana: „N-o fi Biţă Cămătaru, dar Cămătaru ar vrea să fie Biţă!” Dacă tot amintesc însă de variantele de final ale epopeii Craiovei Maxima, ce-ar fi să mă întorc şi la începutul filmului, în toamna lui ’82. Până la urmă, totul a început şi s-a sfârşit într-o toamnă. O toamnă şi apoi altă toamnă.
Cea mai puternică emoţie din toţi anii Maximei e una care traversează timpul şi vine nu de pe un stadion în care să mă aflu la vreun meci al Craiovei, ci din faţa televizorului nostru Diamant. E 29 septembrie 1982. E abia primul tur din acea serie care avea s-o ducă pe Craiova, în primăvara anului următor, la câteva minute de finala Cupei UEFA. E seară şi e pauză la Florenţa, acolo unde Craiova trebuie să reziste în faţa Fiorentinei, fără să ia gol, încă o repriză. Cu două săptămâni în urmă, în chiar prima mea zi de liceu, pe 15 septembrie, tot aşa fusese la pauză: 0-1, marcase argentinianul Daniel Bertoni, cu capul. Lung ieşise complet aiurea, în ultimul minut al reprizei şi campionul mondial din ’78 nu iertase. De altfel, Fiorentina avea patru campioni ai lumii în teren: căpitanul Argentinei, Daniel Passarella şi Bertoni, în ’78, Antognoni, conducătorul de joc al Italiei, campioană mondială cu două luni în urmă, în Spania, şi Graziani. Acum,la retur, înscrisese Antognoni, dintr-un penalty. Massaro plonjase artistic şi, vai, evident fals, Irimescu întinsese naiv piciorul stâng, în faţa lui, iar elveţianul Daina atât a aşteptat: penalty! A transformat Antognoni şi era abia minutul 12! În tur, în repriza a doua, cu 45.000 de oameni în spate, Craiova întorsese la 3-1, Ungureanu (55), Cârţu (72), Balaci (86). Şi mai nimeriserăm şi bara de două ori!
Acum, mă întorc, e pauză la Florenţa. E 0-1 şi suntem calificaţi la scorul ăsta, dar vocea lui Cristian Ţopescu, care dă legătura acasă, e prea gravă ca să sper. Se aude bizar, ca printr-un tub, învăluită de celelalte voci, zeci de mii, care urlă: „Viola! Viola! Viola!” Ţopescu încheie: „Să sperăm că Universitatea va rezista în faţa acestui infern pe care mărturisesc că nu l-am mai văzut sau trăit nicăieri în viaţa mea, pe niciun stadion. Legătura acasă, revenim după pauză...” Brusc, meciul dispare şi mă trezesc cu alte imagini, simt că o mână nevăzută mă fixează înapoi în timp. Dacă închid pentru o clipă ochii, lumea e alta. Am iar 15 ani, răsfoiesc, de nervi, orarul pe care abia azi ni l-au dat de la şcoală, am mers la ore, două săptămâni, după unul provizoriu. Nu reţin nimic, oricum. Sunt la profilul mecanică, avem tot timpul matematică şi fizică, asta e tot ce percep. Nu e un avantaj pentru mine, dar nu am ce să mai fac. Poate că trebuie să plătesc pentru ca echipa să reziste în noaptea asta la Florenţa. Oricum, nu cred că vom rezista, aşa, fără un soi de sacrificii… Văd şi acum sufrageria unde mama a pus masa, ştie că în pauză se poate mânca. E timp. A prăjit nişte pulpe de pui, a făcut piure şi o salată mare. Tata nici nu priveşte masa, el, care e un gurmand. Eu sunt sus, pe tăblia fotoliului pat, cu genunchii la gură. Cu o oră în urmă mi-era foame. Sunt în clasa a noua, deci învăţ după-amiază, la Liceul Lazăr. Fac o oră şi jumătate până în Otopeni, cu tramvaiul 3 de la Cişmigiu, apoi cu 149 de la Casa Scânteii. Am ajuns în buza meciului şi am zis da când m-a întrebat mama dacă mănânc. Nu mănânc. Mama simte că e în neregulă ceva şi, ca întotdeauna, ştie să schimbe în bine. Mă simte pe mine. Înţeleg, dar în minte am tot felul de tâmpenii: dacă nu pun picioarele pe fotoliu un minut – nu luăm gol! Număr în gând: 1, 2, 3, 4... Pierd şirul. Reiau. Dacă nu mă uit la televizor un minut – iar rezistăm! 1, 2, 3, 4, 5, 6... Pierd. Mă uit. Pentru că mama s-a oprit în mijlocul camerei, cu un cuţit în mână, suspendată de admiraţie. Joacă teatru. Sau nu? După publicitate, două-trei minute, Cristiana Bota, crainica blondă, zâmbeşte larg şi anunţă: „Până la reluarea partidei de la Florenţa, dintre Fiorentina şi Universitatea Craiova, vă lăsăm în compania orchestrei conduse de James Last.” Şi iar zâmbet. Muzica pătrunde în sufragerie, uit de pariurile mele interioare, şi de piure, şi o stare de bine îmi alungă groaza de repriza a doua. Mama se întoarce, zâmbeşte şi zice... şi aici nu mai ţin minte exact. Ori ea a spus ambele variante, ori eu am suprapus fraza de atunci cu alta. Muzica era impecabilă şi ea spune: „Asta e tema din Vânătoare tragică. Ori din Roma, orele 11.”
Înapoi la meci, cu o stare ciudată de eliberare de cârcei, de nervi şi de lacrimi ţinute în rezervă. Muzica lui James Last mă făcuse bine. Îl aud pe Cristian Ţopescu revenind, îi văd pe Lung – acela a fost meciul vieţii lui! – plutind peste toţi, pe Cămătaru, cu jambierele lăsate, târându-l efectiv pe Passarella după el, pe Balaci distrându-se cu Antognoni... Rezistăm. Când se termină, Ţopescu mulţumeşte Craiovei şi aminteşte că tribuna florentină a tăcut, în sfârşit. „Legătura acasă, noapte bună! Aici Florenţa, mulţumesc dumneavoastră pentru atenţie şi acestei mari echipe europene care s-a născut aici, în această seară. Încă o dată, aici Florenţa, legătura acasă, acolo unde ne întoarcem şi noi mâine, în jurul prânzului!” Tata e bucuros, zâmbeşte şi nu ştie să-şi exprime toată gloria de oltean învingător. Mama zice că nu crede. Cum, chiar au rezistat, cum ziceai tu? Vezi, mamă, păi veeezi?! Sunt vesel, toate îmi merg bine acum, repet la nesfârşit echipa, Lung, Negrilă, Tilihoi, Ştefănescu, Ungureanu, Ţicleanu, Donose, Balaci, Crişan, Cămătaru, Irimescu. Pe final, când mi-a fost cel mai frică, mai intraseră Geolgău în locul lui Ţicleanu şi Beldeanu în locul lui Crişan.
...Eu am rezistat. După 40 de ani, încă nu ştiu ce a cântat, în acea pauză, orchestra James Last: tema din „Vânătoare tragică”, o dramă scrisă de Michelangelo Antonioni, ori cea din „Roma, orele 11”? După ani şi ani, mă uit şi văd că, asta-i culmea, regizorul e acelaşi, Giuseppe De Santis. Primul e din ’47, al doilea din ’52. Cred totuşi că e „Vânătoare tragică”, pentru că e una din puţinele pelicule ale vremii care are menţionată şi muzica: compozitor Giuseppe Rosati.
Şi acum, când ştiu tot ce s-a întâmplat şi avea să se întâmple, cred că nu mă-nşel. Parcă aşa a spus. Apoi am mâncat. Mai aveam o oră până la miezul nopţii. Când am adormit, Ţopescu striga la Balaci să paseze, mama zâmbea, închizând ochii pe jumătate, ca întotdeauna, tata dădea să mă pupe, iar orchestra ăluia, James Last, a cântat până dimineaţă!
Astăzi, când au trecut 42 de ani de când am intrat la liceu, văd că echipa aceea e totuna cu echipa care se pregăteşte să înceapă din Divizia B să existe. Cea de astăzi e o speranţă şi un refugiu. Şi, ca orice refugiu, e şi o rană vindecată. Alta e cea pe care mi-o amintesc, alta fac oamenii cu suflet şi bani prin Craiova şi alta se chinuie să facă un deştept din rămăşiţele pe care tot el le-a risipit pe străzile şi prin iluziile oraşului. Cred că până la urmă aceea a mea a fost singura iubită de Dumnezeu. Am avut şi am amintiri cu toate actele în regulă. Altceva nu mai am, dar asta aproape că nu mai contează.
