Cu gândiri şi cu imagini, vorba poetului, şi numai astfel, poţi înţelege istoria Universităţii Craiova. Reperele gloriei de altădată sunt multe, sunt aducătoare de lacrimi şi, pe cale de consecinţă, au devenit mituri. Au o doză de sfinţenie, în aceeaşi măsură în care suporterii Ştiinţei au o discretă doză de clandestinitate, sectanţi ai unei religii pe care doar ei o cunosc şi, mai ales, doar ei ştiu s-o preţuiască. Eroii lor nu sunt sfinţi, dar ar fi putut fi. Eroii lor nu sunt actori, desprinşi dintr-un film pe care-l ştim pe de rost, replică după replică, fază cu fază. Dar ar fi putut fi. Eroii Craiovei sunt, câţi mai sunt dintre ei, oameni adevăraţi. Şi cei din amintiri, sau poate mai ales ei, şi cei care o reconstruiesc cu greu, de jos, de la temelie, dar cu zâmbetul pe buze, cod uşor descifrabil al inteligenţei şi al speranţei că fac bine ce fac.
Altfel, între eroi şi morminte, Craiova îşi aduce aproape trecutul cu credinţa că va avea viitor. Amintiri despre viitor, parcă aşa zicea titlul unei cărţi celebre.Vine anul 2022 peste noi, va fi important totul. Ca să ştii ce vei fi, adu-ţi aminte cine ai fost! Ei bine, exerciţiul acesta nu-l pot face, legal, instituţional şi emoţionant, decât cei care au construit acele imagini şi ni le-au lăsat moştenire sub formă de amintiri. Sigur, absolut sigur, ei sunt proprietarii Craiovei. Lung, Negrilă, Amintirea Tilihoi, Amintirea căpitanului, Ungureanu, Ţicleanu, Donose, Amintirea Balaci, Beldeanu, Irimescu, Geolgău, Amintirea Crişanuluii coborât în sud, Cămătaru, Cârţu… Amintirea Oblemenco, amintirea, amintirea… Tică Oţet, amintirea Sică Frânculescu, Doamne, că parcă numai amintiri avem. Asta înseamnă însă şi viitor, nu-i aşa, Gică Craioveanu? Asta presupune performanţă, nu-i aşa, Sorin Cârțu? Asta înseamnă valoare, Pavel Badea, corect? Ăsta e jocul pe care-l ştim, nu-i aşa, Marcel Popescu? Cred că aşa e. Şi atunci, nu e logic să cred că voi sunteţi proprietarii acestui mit sfâşiat? Nu e normal să vă trecem pe toţi făuritorii de glorie la rubrica „proprietar”? Ba da. Ştiu cine are trecutul,adică voi, ştiu şi că oamenii care v-au strâns iar împreună, ca pe cavalerii Mesei Rotunde, au prezentul, dar, mai ales, ştiu că viitorul se construieşte azi, acum, în ziua asta. Şi mâine. Şi iarăşi mâine…
Altfel, întotdeauna când dă primăvara peste noi şi Craiova întinde un chibrit aprins spre artificii („mai e mult până la vară?”), mă gândesc, iar şi iar, la primăvara ACEEA.
…E 6 aprilie 1983, la Lisabona, pe stadionul da Luz, Universitatea termină la egalitate, 0-0, cu Benfica, în prima manşă a semifinalei Cupei UEFA. În aceeaşi zi, uriaşul Amza Pellea împlinea 52 de ani. Avea să fie ultima sa aniversare, în decembrie marea conştiinţă care a fost şi rămâne Amza Pellea se stingea din viaţă, aproape în aceeaşi zi cu alt geniu, poetul Nichita Stănescu.
Dar a doua zi, pe 7 aprilie 1983, la ultima aniversare, Amza Pellea a scris un text care a apărut în „Informaţia”, alături de celebrul „M-ai învins, Rodioane!” al lui Eugen Barbu. Nu mai am, din păcate, acel exemplar de ziar şi nici nu am puterea de a-l căuta prin biblioteci. Pentru că ştiu că-l voi găsi, fără a avea forţa de a-l citi. Îl las undeva, în amintire şi într-un nor de lacrimi care m-ar îneca.
Scria acolo Amza că e cea mai fericită aniversare a sa pentru că Universitatea a reuşit acea remiză pe „da Luz” care o poate propulsa în finală. În noaptea aceea nimeni nu văzuse meciul în ţară. Îl ascultaserăm cu toţii, milioane de oameni, pe Sebastian Domozină şi înţeleseserăm că Lung, Cămătaru şi „bătrânul” Ciupitu fuseseră eroii meciului. La radio, cu urechea lipită de aparat, ascultându-l pe crainicul Craiovei, puteai să-ţi imaginezi cele mai frumoase meciuri. Mai mult, pe atunci ele se şi întâmplau. Erau o realitate.
Ascultând acel meci de la Lisabona, probabil că Amza a simţit nevoia să pună pe hârtie câteva rânduri. Mai ales că se întâmpla ca iubirea lui alb-albastră să obţină acel 0-0 chiar de ziua sa. Nu ştiu dacă ştia că avea să fie ultima aniversare, dar anii trecuţi de atunci arată că pentru Universitatea a fost. Acel moment nu s-a mai repetat în istorie şi, cu bune şi cu rele, mai ales cu rele, Ştiinţa s-a prăbuşit până la nivelul unei renașteri care va fi împlinită, mental şi istoric, abia acum, sperăm, în 2022. Cu performanță.
Amza Pellea şi Sebastian Domozină nu mai sunt în această lume. „Au plecat puţin”, cum spune Oana, fiica marelui artist. Nici Zoli Crişan, nici Oblemenco, nici Deselnicu, nici doctorul Frânculescu, nici antrenorul „Craiovei Maxima”, Tică Oţet, nu mai sunt. Nici Adrian Păunescu nu mai este. Nici Ilie Balaci. Din fericire, echipa lor, Universitatea lor de fotbal, se pregăteşte de o primăvară pe care o are în amintire şi pe care o va avea transformată în lunga vară fierbinte a revenirii.
Tudor Gheorghe spunea, la aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea echipei, în 1998, că va cânta din nou imnul echipei atunci când va mai fi Ştiinţa aceea, a lui şi a lui Amza. Sigur, Craiova Maxima e irepetabilă, a fost unică şi probabil că într-o zi va putea fi depăşită în performanţe, în secolul acesta sau în secolul viitor. Niciodată însă nu va fi egalată în sufletele oltenilor, pentru că generaţia aceea a creat mitul. E o echipă de mult în posesia celor care au construit-o şi peste ea nu poate fi nimic. De la ea încolo se poate adăuga performanţă, aşa cum până la ea se fabricase speranţa.
Din păcate, e sigur că la niciun revelion, de la niciun sfârşit de lume şi început de an, nu va mai veni nea Mărin de la Băileşti cu paporniţa plină de ceapă şi usturoi, cum a venit Amza Pellea la revelionul 1983. „Mă, fraţilor, venii şi eu cu traista asta plină cu ceapă şi usturoi... Cum de ce? Păi, usturoi şi ceapă, ceapă şi usturoi, usturoi,ceapă, „u” şi „c”... adică Universitatea Craiova”, zicea nea Mărin, cel care îşi îndesa pe cap o căciulă prea strâmtă, că pe-aia a lui, a bună, o aruncase în sus, la golul lui Geolgău cu Bordeaux, pe stadion. Aşa era scheciul de la acel revelion al lui nea Mărin. Ultimul.
Şi zicea Amza, dând un pahar de zaibăr peste cap, „la anul şi la mulţi ani!”. Craiova lui şi a celor uriaşi, care au iubit-o uriaş, s-a dus. Cum ar putea fi ţinută în viaţă Craiova de azi, aflată în proprietatea voastră, leilor, cum zice Craioveanu, şi în posesia definitivă peste veacuri şi ceruri alb-albastre, a celor ce-au fost? E mare doar în amintire? E o întrebare, nea Mărine de la Băileşti!
