De câteva luni bune continuăm să ne propunem la „Replay” să facem un serial al fotbalului românesc cu fireturi şi încă nu am reuşit să punem lucrurile la punct. Şi vine iar o săptămână, şi iar e luni şi emisiunea începe dincoace de miezul nopţii şi se termină dincolo de el, iar noi, cuprinşi şi stăpâniţi, poate, de febra marilor nume şi a marilor echipe cărora le deşirăm poveştile în cutia noastră de televizor, amânăm subiectul sine die.
Aşadar, o influenţă, o poveste şi o amintire. În anii 2006-2008, în care Aradul mi-a fost gazdă şi, nu o dată, chiar decor însufleţit al încercării de a înţelege viaţa, am simţit că oraşul are, încă are, un destin care a rămas dator unui personaj. Cel care a construit o legendă, o legendă care rămâne în picioare şi azi, şi probabil pentru totdeauna. Se numeşte Francisc Neuman.
În anii pe care i-am amintit căutam să refacem o istorie a echipei UTA, să luăm povestea de la începutul şirului de amintiri, imagini şi fotografii alb-negru. Aşa am ajuns la doamna Theea Haimovitz, o orădeancă senzaţională, cu triplă cetăţenie, română, israeliană şi americană, trăitoare în Statele Unite, parcă în Seattle şi New York, dar şi în Tel Aviv. La Arad, când venea „la origini”, avea casa ei, casa prietenelor din liceu. Ori hotelul Astoria, unde era şi sediul clubului, în care Nicolae Bara, patronul, încerca să pună pe rol destinul unei echipe care scrisese istoria fotbalului la capitolul cu sânge albastru.
Am găsit-o „pe surse”, cum se spune, pe doamna Theea, prin intermediul Ambasadei Israelului. Aflasem din Arad că există o doamnă care l-a cunoscut pe Andrew, fiul lui Francisc Neuman,baron, patron al echipei UTA şi, în general, a tot ce era puternic şi valoros în Aradul primei jumătăţi a secolului trecut.
Ne întâlnim cu doamna Theea, o prezenţă fermecătoare şi o femeie superbă, proprietara unei firme de cosmetice pe bază de plante, şi într-adevăr prindem firul poveştii. Familia Neuman vine în România undeva pe la 1850. Prima dovadă a prezenţei ei în Arad e din 1851, când fraţii Neuman apar ca deţinători ai fabricii de spirt şi drojdie.
Mai târziu, în primăvara lui 2007, doamna Theea ne pune în legătură cu Dionisie Piros, un profesor pensionar, membru al Comunităţii Evreieşti din Arad, un intelectual de mare fineţe, om care în tinereţe, puşti de liceu fiind, fusese martor direct al multora dintre actele celui care a inventat UTA. Şi asta pentru că este fiul directorului economic (contabilul-şef, dacă vreţi!) al tânărului magnat.
Aşa aflăm povestea mai departe. În 1862 fraţii Neuman, care părăsiseră Galiţia din cauza pogromurilor anti-evreieşti, nu puţine la început de secol XIX, de curând stabiliţi în Imperiul Austro-Ungar, sunt menţionaţi în arhiva Primăriei Arad ca deţinători ai unei mori cu abur care măcina grâu şi dădea „o bună făină”.
Sunt trei: Adolf, Daniel şi Samuilă Neuman. Fiecare dintre ei are la rându-i câte un băiat: Adolf Junior, Alfred, respectiv Carol. Din 1913 Împăratul de la Viena decide ca Adolf Neuman şi fiul său Adolf Junior, ca şi fratele Daniel să primească titlul de baron al Imperiului pentru faptele deosebite în sprijinul comunităţii lor. Doar 27 de familii de origine evreiască din Imperiu au primit acest titlu nobiliar, ceea ce însemna cu adevărat un cerc foarte restrâns.
În fine, intrăm în secolul fotbalului. După ce în Europa mişcările de extremă dreapta antisemite se înmulţesc, iar regimurile fasciste se instalează în Italia lui Mussolini, în Spania generalului Franco şi mai ales în Germania cancelarului Adolf Hitler, Carol Neuman emigrează în Statele Unite. Nepotul său, Alfred, fiul baronului Daniel Neuman, rămâne la conducerea familiei şi a afacerilor ei. Alfred are trei copii, doi băieţi, Eduard şi Francisc şi o fată, Maria. Eduard, mai mare, primeşte să se ocupe de fabrica de spirt, prima afacere a celor din neam. Saga familiei spune că, înainte de a pleca la New York, Carol îl trimite pe nepotul său, Francisc, în care vede cel mai întreprinzător spirit al Neuman-ilor, la Londra, să studieze ingineria textilă în locul în care fusese ea inventată.
Acolo, Francisc descoperă prima iubire a vieţii sale. Este ca şi el, de origine nobiliară şi are pe emblemă desenat un tun. Se numeşte Arsenal Londra şi e echipa cartierului Highburry, acolo unde tânărul baron - are 22 de ani! - se înscrie între cei mai statornici suporteri. Etapă de etapă, Francisc este în tribuna lui Arsenal, dar studiile au o încheiere,ca toate în viaţă. Se întoarce la Arad, în România, ţara lui. Din 1935 preia toate afacerile familiei, inclusiv fabrica de spirt a fratelui său, Eduard.
Oraşul îşi schimbă arhitectura, marile clădiri şi bulevarde sunt construite după gustul marelui baron. Prezidează toate comitetele de conducere, îşi pune oamenii să se ocupe de tot. Îi plac femeile frumoase, pe care le emoţionează prin generozitate. Plimbările amoroase trec întotdeauna pe la magazinele cu bijuterii scumpe şi blănuri elegante. Ca absolvent al Liceului romano-catolic din Arad, nu uită să doneze sume uriaşe instituţiei de învăţământ.
Dar în viaţa lui sunt doar fotbalul şi fabrica. El este născut în 1910, iar uzina de textile a fost înfiinţată de unchiul său, Carol, în 1909. Sunt, aşadar, cam de o seamă. De altfel, înainte de a pleca în SUA, Carol îl trimite pe Francisc în fabrică, să lucreze cot la cot cu muncitorii. Fără a împrumuta şi severitatea extremă a unchiului său, atunci când UTA va exista şi va fi campioană, tânărul baron va proceda la fel: Petschovschi, Bonyadi sau Mercea erau văzuţi, nu o dată, muncind cot la cot cu textiliştii.
În fine - punct şi de la capăt. La 25 de ani preia întreg imperiul. Suntem în 1935 şi Arsenal e înlocuită cu Gloria Arad sau cu AMEFA, care în 1936 e chiar vicecampioană, la doar două puncte de Ripensia. Povesteşte profesorul Dionisie Piros, copilul de atunci, prin ochii căruia s-a scurs povestea întreagă. Dar AMEFA ori Gloria nu erau, evident, Arsenal. Baronul iubea modelele de succes şi voia să cumpere una dintre echipe şi s-o transforme aşa cum el văzuse pe Highburry, la Londra. Aşa cum făcuse cu fabrica, unde modernizase totul, introdusese sistemul Bedaux – prin care se putea urmări producţia zi de zi, inclusiv fluxul contabil. Adusese cei mai buni ingineri din Germania, Austria, Cehoslovacia şi Elveţia. Făcuse din ITA cea mai modernă uzină de textile. Apoi a făcut case pentru muncitori, o colonie întreagă, pentru ca oamenii să fie aproape de locul de muncă. Cantină pentru toţi – zilnic, timp de o jumătate de oră, personalul era la masă, inclusiv el. Creşă pentru copii… La 6 dimineaţa era în uzină, zi de zi. Tata umbla cu el şi cu un carneţel în mână şi întreba pe toată lumea ce nevoie are fiecare. Împrumuturi, necazuri cu sănătatea, o tencuială căzută acasă, îi spunea tatei să-şi noteze în carneţel cazul. Plătea pe loc ori îi chema la contabilitate, unde se duceau doar cu o hârtie cu semnătura lui. Era de ajuns!
În 1938 AMEFA termină la egalitate cu Rapidul lui Baratky, 26 de puncte fiecare, în seria 1. Rapid are golaveraj mai bun şi joacă finala campionatului cu Ripensia, câştigătoarea celeilalte serii, dar pierde în două manşe: 0-2 şi 0-2. Baronul mai face o ofertă. E refuzat. Se hotărăşte atunci să facă o nouă echipă. Războiul mondial începe în anul următor şi totul se transformă. Baronul reia proiectul în primavara lui 1945, când Hitler încă rezistă în buncărele Berlinului. Şi baronul cu ai săi rezistaseră din greu anilor în care nazismul stăpânise Europa, România având în coastă regimul lui Horty.
„Era uite aici, pe colţ, unde e platforma UTA. Unde e stadionul azi, vizavi. A ţinut o şedinţă, erau mulţi prieteni de-ai lui, ingineri, oameni de încredere. A zis că vrea să facă o echipă de fotbal, cine are un nume de propus? Cineva a zis Gloria, care nu mai era, altcineva a propus să fie ca fabrica: ITA. Doar era fabrica lor! Bun. Şi ce culori să aibă echipa? După multe discuţii s-a notat să fie alb cu verde. Nimeni nu ştie azi că, pentru câteva minute, UTA a avut aceste culori: alb-verde. Atunci baronul, care avea în minte combinaţia alb cu roşu, ca la Arsenal, dar era atât de delicat încât nu voia să impună nimic, a fost salvat de cineva de la Comunitate care a zis că nu se poate <>. Oamenii s-au trezit şi a rămas alb cu roşu, ca pe Highburry. Ca Highburry avea să fie şi stadionul, doar că un pic mai mic.”
Profesorul tace. Mai ştie doar că în 1945, la primul meci din istorie, baronul a ţinut să „deschidă” cu echipa prietenului său Mociorniţă, Carmen. A fost 0-0 la Arad. În 27 aprilie ’46 însă, în campionat, ITA - Carmen a fost 5-0, la Bucureşti. În 1947 a venit şi primul titlu, pe 2 era Carmen… Baronul le-a dat prime mari băieţilor săi, dar şi câte o bicicletă…
Avea antrenor maghiar, pe Opata şi cel mai bun jucător de până la Hagi, Petschovschi, pe care-l adusese de la Ferar Cluj, curtând-o intens şi convingând-o în cele din urmă pe Hermina, soţia lui Ceala…
Gyula Lorant, cel care avea să fie în ’54, la Mondialele din Elveţia, conducătorul de joc al celei mai bune echipe a Ungariei din istorie, cea care avea 2-0 în finala cu Germania Federală încă din minutul 10, cea cu Puskas, Hidegkuti,Czibor ori Groscis, Lorant deci era şi el la UTA. Campion!
În fine, după al doilea titlu, UTA e invitată în Anglia, pentru o serie de amicale, iar presa, încă liberă, scrie că la Arad se repetă fenomenul interbelic – Ripensia.
Fostul ei antrenor, Opata, declara pentru „Gazeta Sporturilor” că UTA este peste orice echipă din Ungaria ca valoare, iar Ungaria se pregătea să bată Anglia, pe Wembley, cu 6-3, prima înfringere acasă a celor care inventaseră fotbalul…
În fine, în mai 1948, UTA e iar campioană. Preşedintele clubului, Andrei Herzog, părăseşte tribuna oficială împreună cu baronul. Ţara fusese câştigată total de comunişti, Mociorniţă nu mai avea echipa, Carmen a lui fusese desfiinţată de Ana Pauker.
Herzog e palid. Ştie că peste zi fusese anunţată iminenta naţionalizare tot trâmbiţată de PCR şi care avea să se înfăptuiască pe 11 iunie 1948. „Ce facem?” Baronul e liniştit. În fabrică e bine, UTA e campioană. Când comuniştii au intrat în secţii şi le-au spus oamenilor că în sfârşit sunt liberi să-şi aleagă conducătorii, pe cine vor ei, „tovarăşi, e democraţie, Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus”, ei bine, oamenii l-au cerut pe tânărul, încă tânărul baron să-i conducă.
Fabrica e pierdută, echipa la fel, preluată de comunişti; UTA termină în 1949, primul an fara baron, pe 9… Stadionul, copie fidelă a lui Highburry, rămâne martor al celorlalte 4 titluri, care vor veni în 1953, ’54,’69 şi ’70. Vor mai fi şi două Cupe ale României, în ’48 şi ’53.
Baronul pleacă, parcurgând pe bicicletă, una precum cea a lui Lorant sau Petschovschi, primită la titlul din 1947, drumul de la Arad la Nădlac. Se stabileşte pentru un timp în Elveţia, unde se căsătoreşte (avea 38 de ani!), apoi se mută peste Ocean, la New York. Va muri în 1996, la 86 de ani, în Florida. Doamna Theea l-a cunoscut pe Andrew, băiatul baronului, care în 2004 a venit la Arad să-şi preia moştenirea unui oraş uitat…
Povestea spune că în 1970, când UTA lui Domide, Florian Dumitrescu, Lereter ori Petescu, a eliminat deţinătoarea Cupei Campionilor Europeni, Feyernoord Rotterdam, pe 30 septembrie, la Arad, sosea o telegramă. Era semnată simplu, F.N. Şi avea un singur cuvânt: „Bravo!”.
