…E încă sâmbătă, 16 aprilie. Stadionul „23 August” arde. Arde la propriu, e
incandescent, oamenii nu se îndură să plece, adună de pe bănci bucăţi încă nearse de ziar şi
încearcă să le dea foc. Alţii reaprind pânze, bucăţi de cămăşi, torţe care nu mai au cum să se
aprindă… Am bătut campioana lumii, Italia, am reuşit ceea ce acum câteva luni n-au fost în
stare Brazilia lui Zico şi Socrates, Argentina lui Maradona şi Passarella, Germania lui
Rummenigge şi Breitner, am bătut Italia lui Rossi, Balonul de Aur al Europei, a lui Zoff,
Gentile, Bettega, Antognoni, Collovati, Cabrini, Italia lui Tardelli, a lui Bruno Conti şi a lui
Bearzot. Am bătut Italiaaa!!
… Jos mă uit, pe gazon. Mă feresc de câteva bucăţi de ziare care fâlfâie arzând pe
lângă capul meu şi strâng pleoapele, de la fum… Jos, încă sunt pe gazon ai mei: uite-l pe
Ilie, schimbând tricoul cu Gentile, uite-l pe Ştefănescu, il Capitano, cu mâna peste umărul lui
Ungureanu, mereu în stânga lui, ca o prelungire a inimii… Uite-l şi pe Cămătaru, uriaş, între
Scirea, Bölöni şi Cabrini, uite-l pe Cârţu, în braţele lui Geolgău, pe care tocmai îl înlocuise. În
cinci minute, cât jucase, avusese timp să râdă de Cabrini, căruia îi strecurase mingea printre
picioare. De două ori.
Sunt acolo. E şi Negrilă, care fusese rezervă, şi Ţicleanu, care e suspendat, după
meciul din iarnă de la Florenţa. Sunt acolo, sunt toţi…
Toţi? Nu chiar. E şi Lung, care n-a jucat, a fost rezerva lui Moraru, dar ceilalţi au
rămas acasă, cu Ivan, secundul. Aştept afară, pe la autocar, apoi plec pe jos spre centru. În
autobuze nu te puteai urca, în trolee nici atât. Din când în când, îmi ridic geanta mea alb-
albastră pe umăr şi mă uit în urmă: stadionul încă fumegă. Am bătut Italia şi mai mult de
jumătate (îmi place împărţirea asta!) au fost de la Craiova. Am bătut Italia şi am în cap trei
lucruri, cam în ordinea asta: unu, cum ajung acasă la Otopeni, pentru că simt că nu se poate,
e şi prea târziu, sunt şi prea departe. Cineva zice, într-un grup, că a dat Ceauşescu ordin să
se circule „şi după doişpe noaptea” cu ITB-ul şi, uite, mamă, acum am speranţe că ajung.
Până la urmă ajung. Apoi, doi, câte ore mai sunt până la meciul cu Benfica. Să zicem, dacă
tot avem atâta de mers, că e un exerciţiu util. Şi dacă luăm ca reper miezul nopţii, ar mai fi 24
de ore duminică, 24 luni şi 24 marţi, plus cele 14 de miercuri. Sau 16. Deci 72 de ore plus
încă 14 dacă meciul începe la două, ar fi 86 de ore. Sau la trei începe? Sau chiar la patru?
Nu cred, că nu e în nocturnă, că n-avem, şi dacă pui prelungiri şi lovituri de la 11 metri… se
face cam şapte aşa… Nu, deci sigur începe la două, maxim trei, să nu ne prindă seara. Dar
ce-aş fi vrut şi eu să avem nocturnă şi să aprindem făclii, ca-n noaptea asta, miercuri… Şi
trei: vrea tata să mergem la meci sau nu? De fapt, punctul trei e punctul unu!
17 aprilie 1983. E duminică, mă trezesc greu şi târziu. Azi-noapte la unu am ajuns
acasă, am stat mult în staţie la Casa Scânteii. Nu fac nimic toată ziua. Ba da, fac ceva, totuşi,
decupez articolul lui Amza Pellea din „Informaţia”. Trec atent cu foarfeca peste chenar şi apoi
îl pun în caietul de română, un text care atârnă aşa, de un titlu, fragil, mă gândesc, parcă era
mai puternic în ziar. Citesc. <<Nouăzeci de minute de tensiune enormă. Nouăzeci de minute
de tensiune, legat la ochi, urmărind doar cu ochii minţii desfăşurarea meciului, am trăit poate
clipele cele mai încordate din viaţă. Universitatea, fără Ştefănescu şi Balaci, avea misiunea
extrem de dificilă de a nu permite portughezilor să marcheze pe teren propriu şi şi-a
îndeplinit-o admirabil. Prezenţa lui Cămătaru în careul propriu, ca întreaga echipă, de altfel,
mi-a trezit în minte cuvintele mereu profund emoţionante „pe aici nu se trece!” Întâmplător
sau nu, 7 aprilie este ziua mea de naştere. Nu am primit în viaţa mea un cadou mai frumos
ca această egalitate, pentru care le mulţumesc băieţilor, urându-le din toată inima izbândă în
Cetatea Băniei. Amza Pellea>> Titlul, fragil, decupat e mat: „Cel mai frumos cadou”. Apoi nu
mai ştiu nimic din ziua aceea.
4 aprilie 2014. În stânga mea e Irimescu, apoi, lângă el, tot în stânga, e Ungureanu. În
faţa mea sunt Tilihoi, Balaci, pe laturile scurte sunt Beldeanu şi Niculescu „Fonfo”, tot în
stânga mea, Boldici şi Negrilă în dreapta. Lângă Negrilă se aşează şi Geolgău, în câteva
minute. Nea Tică Oţet a greşit, zice Ilie, că mă întrebaseşi, Mariuse. Atunci, în noaptea aia,
după ce-aţi aprins voi stadionul că am bătut Italia, atunci a fost începutul sfârşitului. Şi ţi le
spun pe rând. După meci, care eram am mers la hotel şi am zis că rămânem acolo. Nea Tică
era cu noi şi a insistat să plecăm, în miez de noapte, spre Craiova. Aveam autocarul după
noi, nu era o problemă, deşi tocmai asta avea să fie cea mai mare problemă. Sau prima
mare problemă. Trage din ţigară. Fumează ţigarete slim, foarte slabe, subţiri-subţiri, albe.
Fumul e tot alb, parcă. Eu numărasem cinci. Nu, nu ţigări. Loviturile pe care Dumnezeu ni le
dăduse în ziua aceea: de treizeci de ani le număr, le ştiu, încerc să le uit. Autocarul şi
noaptea pierdută apoi pe autostradă, absenţa lui Negrilă, ruptura lui Donose, ratarea lui Cami
şi infarctul tatălui meu, bara lui Zoli… Cinci. Nu ştiu dacă spun asta cu glas tare sau totul e
doar în gând, cum e de atâţia ani. „Nu-s cinci, sunt cel puţin încă pe atâtea.” E Aurică
Beldeanu, înseamnă că nu mi-am ţinut gura. Beldeanu nu a jucat cu Italia, a fost însă cel mai
bun atunci, cu Benfica. Deşi a început meciul rezervă, uitându-se de pe bancă la ce era în
jur. Întind şi eu mâna după o ţigară. Nu am, pentru că m-am lăsat pe 4 noiembrie, anul trecut.
Ilie îmi întinde bricheta: „Vrei să-ţi spun iar? Că ţi-am mai spus… Ce vrei tu să înţelegi?”
Ciudat însă, după fraza asta Prinţul tace. Tac toţi.
18 aprilie 1983. Luni. O zi îngrozitoare la liceu. Se aduc rezultatele la mate, la teză. Nu
am prea mari emoţii, n-am făcut nimic. Aproape nimic. Mă mir însă că doamna Păltineanu şi-
a umplut ziua de duminică cu corectarea tezelor. Aşa a zis ea că e bine. Îmi văd caietul în
teancul pus pe mijlocul catedrei. Când ajunge la el, doamna Păltineanu ridică din sprâncene,
mirare mare, şi cântă, ca de obicei numele proprii: „Mdaaa… Miiitraan, Miitran Maaarius,
între 4 şi 5… Ai făcut ceva, băiete, dar ai făcut prost. Prost. Ce ai în oral, să vedem… un 7,
doi de 4… Şi dacă îţi dau 4 şi dacă îţi dau 5, îţi iese media, treci. Îţi las 4, ca să nu te
leneveşti la clasă…” Nu m-am lenevit. De atunci, de 31 de ani, am un singur coşmar, unul.
Doamna Ana Maria Păltineanu intră în clasă şi mă scoate la tablă. Şi, evident, nu ştiu nimic!
…Seara, acasă, tata îmi spune, cu ochii în pământ, ca şi cum i-ar fi ruşine, că nu
mergem la meci. „E mai bine. Măcar să trecem de ăştia… mergem la finală sigur… Ce-ai
făcut la teză?” „Păi, abia am dat, poate la sfârşitul săptămânii să…” „Bine, tată!” „Bine, tată!”
… „În ziua aia, luni, a fost infernul. Duminică, nea Tică, după ce-am ajuns dimineaţă,
în loc să ne ţină în cantonament, ne-a lăsat acasă, la neveste, la… Apoi, luni, a început
circul. Cantonamentul era la Hotelul Partidului, Parc îi zice acum, în centru. Lume în faţă,
tevatură, balamuc. Dar nici asta n-a fost de netrecut… Ei, ştii ce ne-a pus capac?! A trebuit
să ne ducem la Universitate, pe la facultatea fiecăruia, pe la profesori, cu bilete. Balaci nu, că
nu era student încă… Dar de la mine voiau carne, zahăr, dracu’ să-i ia!... Mirceo, nu te-ai
dus, mă, cu bilete?” „Cum nu? Cu două sute de bilete m-am dus, pe la uşi, îi aşteptam, le
dădeam, aşa voiau, să le aducem personal, altfel, la examene…” Irimescu nu zâmbeşte. Nici
ceilalţi, Ilie e şi mai nervos, de parcă acum li s-ar cere iar să împartă bilete. „Cererea era
mare, trei-patru sute de mii de oameni se înscriseseră pe la fabrici, şcoli, instituţii…” Asta zic
eu, că-mi spusese profesorul Stroe cândva. Uite, nici profesorul nu mai este.
19 aprilie 1983. Mai e o zi. La şcoală se aude că sâmbătă Craiova a rămas pe
autostradă. Nu cred nimic. Fug în Cişmigiu, unde microbiştii îmi confirmă, dar discuţia e
exuberantă, toţi sunt siguri că „oltenii merg în finală. Asta, asta cu Negrilă e nasoală, cine
joacă fundaş dreapta… Cine?”
… „Cine, Ilie, trebuia să îl înlocuiască pe Negoro?” „Păi, Mariuse, uite că e aici şi el, şi
Ghiţă…” „Tu eşti de vină, Ghiţă!”, zic eu, mirat şi acum de ce tupeu am să zic aşa ceva. Nu
Ghiţă a fost de vină. În toţi aceşti ani am căutat să înţeleg ce s-a întâmplat. Am vorbit cu mulţi
dintre ei, cei care atunci, în ziua aceea de miercuri, 20 aprilie 1983, au fost acolo. Atunci,
acolo, faţă-n faţă, cu un Dumnezeu al altora, împrumutat pentru o oră şi pierdut pentru
totdeauna. Pentru treizeci de ani. Pentru nişte ani…
Nicolae Ivan, secundul care a rămas la Craiova în noaptea cu Italia şi cu pana de pe
autostradă, zice că s-a greşit cu Geolgău pe poziţia de fundaş dreapta şi că trebuia
Ungureanu pus acolo, că s-a consultat cu „nea Tică” Oţet şi că amândoi au decis aşa. Din
păcate, au greşit, din păcate nu ei au venit cu ideea „nefericită”, cum zice Ivan, dar da, ei au
decis, traşi discret de mânecă: aşa! Faceţi aşa!
Nicolae Ivan mai zice că la Lisabona a fost o dominare totală a Benficăi, din care am
scăpat pentru că am avut noroc. Şi că pe 20 aprilie, la Craiova, am greşit cu Geolgău , pentru
că Ungureanu juca pe dreapta şi Irimescu mai jucase, întotdeauna bine, fundaş stânga… Că
federaţia a acceptat datele de disputare ale jocurilor naţionalei fără să-şi imagineze că o
echipă din România va ajunge, în aprilie, în semifinale. Că s-ar fi dat vitamine la Bucureşti,
că au fost cele mai importante două meciuri din istoria Craiovei, care era Naţionala, şi ale
Naţionalei înseşi, care era Craiova, în doar patru zile, unul sâmbătă noaptea, celălalt miercuri
după prânz. Patru zile! Pe viaţă şi pe moarte, şi de păcălit ne-a păcălit viaţa! Apoi, că a ratat
Cămătaru, la 1-0 pentru noi, singur cu portarul şi că, după pauză, Sven Goran Eriksson a
schimbat sistemul, din 4-4-2, cu Nené şi Filipovici vârfuri, în 4-3-3, cu Filipovici, Bastos Lopes
şi Chalana în faţă.
Şi că asta a fost. Doctorul Frânculescu spunea de carnitină, suplimentul de efort dat la
Bucureşti înainte de meciul cu Italia şi că bara transversală izbită de Zoli Crişan, cu câteva
minute înainte de lăsarea serii şi a cortinei, era mai jos, cu 4 centimetri. Apoi, lăsându-i
pentru concluzii şi scena finală pe cei în decizia cărora au stat viaţa şi moartea acelei echipe,
Balaci şi Tică Oţet, o decizie luată târziu (sau, poate, prea devreme?), undeva într-un salon
de protocol al Hotelului Partidului (viitor Parc) din centrul unei Craiove care se revărsase ca o
lavă, peste tot ceea ce s-ar fi gândit să se opună triumfului de peste doar câteva ore.
… Acasă, mama mi-a spus, marţi seara, înainte de a pleca la spital – era de noapte –
ca nu cumva mâine, pe vremea asta, să-i spun că-mi pare rău că m-am născut cu această
dragoste de la care am pretenţii să primesc atât de mult. „Ce să primesc, mamă?” „Atât de
mult, îţi zic.” Se îmbracă, trage fermoarul fustei. „Echipa ta, viaţa ta, lumea ta, toate
înseamnă mult. Pentru ceilalţi ce ai păstrat?” Se încalţă, bezele din degete, iese. „Pa,
mamă!”
… Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva. (În noaptea aceea am
visat că mama m-a pierdut, undeva între nişte blocuri, în careu, la Bârlad. Aveam patru sau
cinci ani şi plângeam.)
20 aprilie 1983, miercuri. În fond, cum spunea Dickens, n-o să spun povestea cum a
fost, ci cum mi-o amintesc. Marile speranţe.
… Undeva, azi, acum, peste 30 de ani de amintire, rămâne mama. Liceul. Tata. Ziua
de 20… Apoi, că n-au rămas în Bucureşti, că li s-a stricat autocarul, că n-a oprit nimeni pe
autostradă, că în Craiova nu au rămas în cantonament, că au fost obligaţi să distribuie bilete,
că hotelul era prea în centru, că n-a fost Negrilă, că s-a rupt Donose, că, în doar patru zile, şi
Italia şi Benfica, pe viaţă şi pe moarte, cele mai importante din viaţă şi din moarte, că
Strömberg n-avea drept de joc, că nea Tică Oţet, pentru prima oară în viaţă, nu se consultă
cu Balaci, dar se consultă cu…, că vitamine la Bucureşti, că ezită Cami, când scapă singur
cu Bento, la 1-0, că Zoli ţinteşte bara, care era prea joasă, că oboseala, că şampania şi tortul
erau deja în vestiar, că şi Irimescu şi Cami cad, şi Donose, chiar şi el, că Filipovici, sârbul,
era singurul fotbalist din lume care mai înscrisese de trei ori, în Cupa UEFA, în poarta
Craiovei, până în acea zi, atunci a fost a patra oară, că „la pauză ne-am certat, Marius, am
ţipat la Zoli, să se ceară afară, se vede şi când ieşim pe culoar, pe cameră”, zice Ilie, că
publicul a trăit şi a murit odată cu ei, adică în minutul 53.
Şi totuşi, mă-ntorc. E 20 aprilie 1983, miercuri. Plec spre liceu, ca să am de unde să
vin. Am nervi indescriptibili, fini şi persistenţi. Ajuns la „Lazăr”, scriu pe caiet, a suta oară:
Lung – … şi mă opresc. Treizeci de ani mai târziu, Lung, întrebat, crede acelaşi lucru.
(Va urma)
