Câteodată viaţa trişează. Sau, şi mai adevărat, rareori nu trişează. Şi atunci n-o face pentru că întâlneşte şi se dezvăluie în nişte oameni care nu-i permit să mintă, construiţi altfel, dintr-un soi de val umblător, în stare să facă bine, să cureţe ce-i murdar şi să spele urechile celor capabili să-i asculte.
Cum sunt puţini oamenii aceştia, sunt şi mai puţini cei care fac din lumea lor, cea adevărată, cu norme şi virtuţi, un câmp de luptă, neabandonând starea verticală. Pur şi simplu, pe baricade. Dar aici, odată ajunşi în acest punct, mai poate fi pusă o singură întrebare: merită?
Cornel Dinu zice că da. În ’98 am fost fericit că Ovidiu Ioaniţoaia l-a chemat la un „Proces al etapei” unde eu eram pe jumătate invitat permanent (o duminică eu, alta Cristi Geambaşu şi tot aşa) şi am vorbit acolo, pe treptele Teatrului Giuleşti. Ştiu că m-a întrebat ceva apropo de Cupa Mondială din Franţa, de unde mă întorsesem de puţină vreme. A doua oară am stat de vorbă o seară şi o zi. Pregăteam, în mai 2001, apariţia „Life Sport”, o revistă lunară pe care o inventasem, am mai spus-o, într-un apartament de bloc de lângă Piaţa Romană, iar Mister era „cover”-ul. Asta, ca să rămânem în termeni, of course. Iată cum a fost.
Ne-am văzut la Marriott, la barul Champions. A cerut un fresh de portocale. „E pentru bilă”, a zis. Am luat cafele, cocoţaţi pe nişte scaune înalte şi văd acum, uitându-mă pe fotografii, că era îmbrăcat la costum, cămaşă albă cu dungi subţiri bleu, cravată aurie. Fuma Davidoff. „Părinţii au fost totul pentru mine, ei mi-au impus respectul pentru educaţie şi tradiţia familiilor româneşti de intelectuali cu responsabilităţi de datină şi de bine al neamului. De la ei am luat gustul cărţii şi curiozitatea de a încerca să-mi explic ce trăiesc, de ce trăiesc şi în ce climat ar trebui să-mi continui viaţa.”
Cornel Dinu, zis Procuroru’. În copilărie, pe care am petrecut-o în mare parte în zona Tunari – Floreasca – Dorobanţi, dinamoviştii, cu care mă luptam şi eu (!), strigau că „Dinu – Procuroru’ – majorează scoru’!” Nu prea majora, înscria rar.
Dintotdeauna, realizez, cu pozele în braţe şi cu amintirile toate, Dinu e ceva şi noi am înţeles, de multe ori altceva. Cultul pentru părinţi, pentru carte, pentru tradiţie. Să-l fi citit în puştiul sălbatic debutat de Rudy Wetzer, la 15 ani, la Metalul Târgovişte, în ’63?
„Cea mai mare bucurie a mea a fost să joc împotriva străinilor. Am fost crescut în cultul naţionalist şi cred că s-a văzut pe teren.” Fuma şi povestea. După un timp am coborât de pe scaune, ne-am retras pe o canapea. „Cu o zi înainte să mă nasc, tata i-a spus antrenorului de la Alrus – el era preşedinte – să nu facă antrenament că s-ar putea să i se nască un băiat şi va da o petrecere. Aşa a fost. Am primit numele unui văr, apoi pe tata l-au găsit nişte băieţi, buni amici cu Ana Pauker, şi din magistrat a ajuns sondor la schela de foraj Târgovişte. Zece ani a plecat de acasă la 4 dimineaţa şi s-a întors la 7 seara. Clasa muncitoare! Eu am crescut la Bârlad, lângă mătuşile mele, Florica şi Virginica Dinu, licenţiate la Paris, ca şi mama, care terminase Academia Comercială. A fost o copilărie ca-n Ionel Teodoreanu. Duminica mergeam la biserică, iar masa era fix la ora 13.00. Cine n-ajungea, mânca singur, în bucătărie. L-am întrebat pe tata odată de ce dracu’ au dispărut timpurile alea, cum de-a fost posibil să fie distrusă toată intelectualitatea noastră? Băiete, ţine minte, mi-a zis, în momentele importante, neamul românesc nu e atent! Eu am fost, la 5 ani ştiam 60 de poezii...”
Eu mi-l amintesc azi, când uneori ne mai vedem printr-un studio al TVR (ultima dată am comentat România – Grecia, la finele lui 2011, iar în pauză am mâncat pizza, comandată de Dudu Furdui) sau pe la cafeneaua Ambiance, de lângă Sala Floreasca, la prietenul comun Koya, un sârb fantastic, că scria în „Flacăra” lui Păunescu. Şi că avea plete şi că mi-era frică atunci când ieşea pe teren, contra Craiovei, în fruntea şirului alb-roşu dinamovist. Tot bârlădean şi eu, prin locul de naştere, schimb subiectul. „Da, cultura mi-am făcut-o şi la Şcoala de la Mogoşoaia, Fănuş era naşul meu... Dar şi Preda, Băieşu, Mazilu erau acolo. Doctorul Conţi Bărbulescu m-a introdus acolo, la Baia Centrală ori la Berlin, restaurantul unde găseam bere Radeberger, la 4 lei cincizeci. Se strângeau toţi, Sile Dinicu, Colea Răutu, Dinică, cu Zaharia Stancu, cu generalul Buzea, cu Cheran, care acolo şi-a cunoscut soţia, pe Sânziana Pop...”
Pauză. Mă uit acum la cel de atunci. Cine eşti, Mister? Acum, ieri, alaltăieri, am băut fiecare câte o cafea la mese separate. El, cu sârbul, „fratele” lui. Eu, cu Florin, „fratele” meu. Între noi, Prinţi, lupoaica lui, frumoasă şi cuminte.
În ’93, pe 2 iunie, la Kosice, când toate se prăbuşeau ca funicularul lui Zorba, el era Anthony Quinn. Nu dansa, nu. Rămânea drept într-un dezastru pe care nu-l merita, drept, cu proiectile improvizate zburând pe lângă el. Toţi ceilalţi erau sub copertina băncii. Tot într-o zi de 2 s-a născut, dar în august ’48. Şi tot într-o zi de iunie, pe 18, în 1983 a jucat pentru ultima oară. 454 de meciuri, 53 de goluri, toate, totul pentru Dinamo.
La naţională a debutat în mai 1968, la Linz, 1-1 cu Austria. Căpitan era Ion Barbu, de la Argeş, erau, el şi Deleanu, debutanţi, alături de Coman, Ivăncescu, Hălmăgeanu, Grozea, de la Petrolul, Dobrin, Puiu Ionescu, Sasu, de la Farul, ca şi Kallo, cel ce-a dat golul nostru.
