În fiecare noapte de luni spre marţi, din sezonul în care „Replay”-ul era chiar în noaptea de luni spre marţi şi nu surghiunit luni spre zori, încă de atunci, de când pornisem „Replay”-ul cu povestea eternă, Steaua – Dinamo, aveam o stare ciudată. Nu era de rău, dar nici de bine. Era ceva. Ceva ce mă întoarce şi mă lipeşte de un timp al cărui fir trebuie să-l spun altfel, nu cum îl spun în acele nopţi, ascuns în ecranul televizorului. Noaptea trecută a fost la fel. Acolo, între ramele tablourilor atârnate şic la întâlnirea punctuală cu istoria, vorba lui Păunescu, am simţit că lipsea ceva. Că nu-i locul meu atunci, acolo.
Vorbeam despre ultimul meci din comunism Steaua – Dinamo, în Ghencea, când băieţii lui Mircea Lucescu au bătut cu 3-0, în 9 septembrie ’89 şi nu ştiam de ce nu-mi amintesc, de ce nu am repere, de ce nu ştiu nimic despre ziua aceea, în afara casetei cu meciul. De ce? M-a lămurit, cu un SMS în timpul unei emisiuni, Andrei Niculescu, colegul meu de la Digi Sport de atunci şi de acum douăzeci de ani de cameră din Paris, Montparnasse: „La aceeaşi oră s-a jucat Victoria – U Craiova, când v-au furat incredibil miliţienii şi tot nu v-au putut bate.” Zbang! Aşa e. Aşa a fost. În ziua aceea...
...Au trecut 32 de ani de atunci. Aveam 22, acum am 54 de ani. A fost ziua noastră, într-adevăr, a mea, a tatei, a Craiovei. De aceea prin barajul închis de amintiri nu aveam acel Steaua şi Dinamo. Ziua Craiovei în, probabil, cel mai greu meci din istoria ei, astăzi renăscută.
Deci: e 9 septembrie, peste 6 zile încep cursurile la Universitatea chiar din Craiova, e cald şi tata se întâlneşte iar cu prietenii lui, cu Popa, inginer, ca şi el, dar fost aviator şi cu Ricu (cel care avea să fie omorât după Revoluţie, în Algeria, de un commando fundamentalist, pus să îngenuncheze în faţa autobuzului cu care venea de pe şantier – era inginer petrolist sau geolog, parcă – şi împuşcat în cap. Şi aruncat în şanţ.)
Suntem patru când coborâm treptele în Ştefan cel Mare, dar ocolim arena mare, a lui Dinamo, pentru că Securitatea îi construise Victoriei un stadion în miniatură în spate, spre velodrom. Se dăduse ordin de către generalul Nuţă, adjunct al ministrului Postelnicu şi şef al Miliţiei pe ţară şi de către colonelul Marin Bărbulescu şi, într-o săptămână, stadionul celor de la Progresul (tribunele plus o peluză) devenise al Victoriei. Progresul dispăruse şi apăruse Securitatea în hologramă cu petliţe.
Ce meci! Ce vremuri! Generalul Constantin Nuţă, cel doborât la Revoluţie cu elicopterul (se zice că asasinat comandat de generalul Militaru) şi colonelul Bărbulescu, zis şi nea Mărin, şeful Miliţiei Capitalei. Şi noi patru, alături de vreo două mii de olteni veniţi să-şi apere echipa. Plouase în dimineaţa aia şi domnul Ricu avea umbrelă. Una uriaşă, de care râdeam, un pic stresaţi, noi, ceilalţi trei.
Cine era însă Victoria? Înfiinţată în 1949 de către „organele noastre de Securitate”, vorba lui Marin Preda, avea să fie un fel de Dinamo B, un soi de râmă a ligilor inferioare, până în ’85, când cuplul ofiţeresc de care am amintit o împinge în „A”, cu scopul de a mai crea o frână Stelei, dar mai ales de a învârti jocurile lui Dinamo şi, încă şi mai ales, de a face bani. Mulţi bani, Căci ăsta a fost farmecul Miliţiei şi al Securităţii: au experimentat capitalismul de cumetrie încă înainte de a fi căzut comunismul de caterincă.
Meciul însă n-a fost deloc o caterincă. Victoria, la care jucau foştii dinamovişti ai generaţiei „Liverpool ’84”, Moraru, Al. Nicolae, Custov, Ţălnar, Augustin, Orac, dar şi Zare, Coraş ori Ţâră, fostul idol al Giuleştinei, Victoria, zic, ne-a furat cum nu se poate descrie. La un moment dat, galeria Craiovei n-a mai suportat şi a început să rupă gradene. Victoria, echipa unde unuia, Szekely, adus de la Jiul, parcă, dar căruia i se zicea Dan Daniel (?), ca să nu supere ideologic – ne luptam cu ungurii prin presă atunci –, Victoria n-avea galerie. Avea trupe de Securitate, militari în termen, aduşi organizat şi pe rânduri la meci, dotaţi cu steguleţe bleu şi cu voci sacadate: Vic-to-ria! Vic-to-ria! Li se răspundea, nu ştiu de ce, „Bro-mu-ră! Bro-mu-ră!”.
Degeaba era Coraş „gheata de argint” a Europei (Mateuţ, de vizavi, era „de aur”!). Cârţu, proaspăt antrenor, le ghicise jocul. (De altfel în toamna aia le-a bătut pe toate trei, pe Victoria şi Steaua la Bucureşti şi pe Dinamo, a lui Lucescu, la Craiova.) Arbitrul era unu’ Rotărescu, de la Iaşi, despre care, după toată gama de hoţii pe care le experimentase în epocă pentru Dinamo, Victoria şi Flacăra Moreni, am aflat că a ieşit de pe teren plângând. Ne-a povestit-o preşedintele Victoriei, Dumitru Dragomir, pe vremea când eram tineri ziarişti la „Sportul românesc”, prin ’95. Cică „Nea Mitică, dom’ preşedinte, omoară-mă, fă-mi ce vrei, da’ n-am avut ce să le mai fac!” Aşa e. Le dăduse „victorienilor”, cum le zicea Dan Claudiu Tănăsescu în „Săptămâna”, totul. Penalty-uri, ratate, toate faulturile, toate cornerele şi „liberele” inexistente. Craiova nu avea voie să atace, era ofsaid cum trecea de centru. Şi totuşi, condusă impecabil de Gică Popescu, care revenise de un an din „armata” de la Steaua şi care a jucat în ziua aia, la 21 de ani, mai bine, cred, decât în epoca în care avea să fie căpitanul Barcelonei, Ştiinţa a declanşat un contraatac din propria treime şi Ştefan Stoica, o extremă dreaptă teribilă, l-a executat pe Moraru: 0-1. Mitică Dragomir nu i-a făcut nimic ăluia că n-a dat „ofsaid”, oltenii s-au potolit în tribune, dar asta după ce fostul ministru de Externe, Ştefan Andrei, prezent la meci cu Adrian Păunescu, a coborât la cabine, speriindu-i pe generalii Victoriei cu informaţia că la Craiova lumea a ieşit în stradă de indignare, chipurile din ce se transmisese la radio...
În fine, aici se petrece şi povestea cu Adrian Păunescu şi generalul Nuţă. La pauză, securistul îl întreabă pe poet, care era de 4 ani fără revista şi, evident, şi fără Cenaclul Flacăra, într-o semi-clandestinitate, aşa, la un suc, „Ce mai faceţi, tov. Păunescu?”. Iar A.P. răspunde uluitor: „Chiar aşa, tov. general, ce mai fac? Ce spun şefii Securităţii că mai fac?”.
Apropo de Nuţă, se pare că a doua zi funestul general i-a chemat la audieri pe Halagian, antrenorul Victoriei (care dusese echipa în acel an până în „primăvara” Cupei UEFA) şi pe Mitică Dragomir. Halagian mi-a povestit într-o noapte, la Arad, când era observator, că, văzându-şi preşedintele uşor panicat, i-a propus să se îmbrace amândoi cu uniformele de Miliţie. Dar cu un număr-două mai mici. Aşa au intrat pe uşa generalului care, văzându-i caraghioşi, cu vestoanele strâmte pe burtă, crăpând la încheieturi, a izbucnit în râs şi i-a iertat: „Să trăiţi, tov. general!”, ziceau ei şi salutau... Cu mâna la chipiu şi pocnind din călcâie... Nuţă cică a uitat şi de ce-i chemase, de atâta râs.
Aşa a fost atunci, în 9 septembrie 1989. Peste şase zile începeau cursurile, Popa încă îl întreba (chiar şi la 0-0!) pe tata dacă mai credea in victorie, domnul Ricu, oltean din Bistreţ, de-a cărui soră, Oana, tata fusese amorezat în adolescenţă, încă nu plecase, pentru un ban, în Algeria. Universitatea era un imperiu, Cârţu – un geniu, eu – un student la Filologie, secţia română – franceză. Ajunşi acasă, în Otopeni, unde nu ne aştepta nimeni, ţin minte că am mâncat, cu tata, brânză cu roşii. Era bine! Peste trei luni, la Revoluţie, Victoria, cu „V” de a Securitate, se desfiinţa. Istoria, de atunci încoace însă, o ştiţi. Dar seara aceea o am numai eu. Şi atunci cum să-mi amintesc de Steaua – Dinamo? Ce? Când Gică pluteşte şi acum, la doar 21 de ani, majestuos şi respinge din faţa lui Coraş. „E Gică Popescu, un puşti, îmi şopteşte alb, în vis, tata, ca atunci, în gradenele Victoriei. Dar cu el o să reuşim, o să vezi, să-i batem pe-ăştia cu Securitatea şi cu Miliţia lor cu tot. E Gică Popescu, acela, cu numărul 9 pe spate…
