Victor Piţurcă, un mare fotbalist

După anii în care am încercat să înţeleg cum Craiova l-a pierdut, lăsându-l să joace pe la Târgu Jiu şi pe la Scorniceşti (ultima era o promovare!), Piţurcă la Steaua mi s-a părut cea mai mare frustrare a spiritului meu de oltean. E adevărat, Balaci şi Cămătaru aveau să ajungă mai târziu la Dinamo, iar Lung şi Ungureanu, după ce-au împlinit 30 de ani, la Steaua, ceea ce era mai puţin dureros. Mă gândeam că au plecat în străinătate, mai cu seamă că Steaua acelor ani juca mai mult prin Europa şi prin lume decât pe acasă! Era o exagerare, o senzaţie falsă, desigur, dar suficientă pentru a mă consola. Oarecum. Cum şi Bumbescu era tot la Steaua, iar despre Iovan aflasem că era din Moţăţei, adică de la mine, din Dolj, lucrurile se mai linişteau... (Prezenţa lui Ţicleanu la Sportul era altă rană, dar calibrul studenţilor din Regie era benign, aşa că se putea suporta.)

Aşadar, Piţurcă. Aflasem de prin peluza Universităţii că fusese coleg de şcoală cu fraţii Cristi şi Gabi Boldici, cu Ilie Balaci, cu Cârţu, parcă şi cu Ungureanu, alături de care avea să joace finala de la Barcelona, cu AC Milan, din ’89. În fine, devenisem treptat fanul lui la meciurile Stelei şi când am aflat, un deceniu mai târziu, că va veni antrenor la Craiova, am fost încântat. Eram, de câţiva ani, ziarist, plecasem de câteva luni de la cotidianul „Ora” – deţinut de Viorel Cataramă şi condus de Nicolae Cristache – şi scriam la „Gazeta Sporturilor”, care-l avea director pe Ioan Chirilă şi redactor-şef pe Laurenţiu Dumitrescu. Nea Laur, mare fan al Craiovei, a fost şi cel care m-a trimis să fac cronici la câteva meciuri ale Ştiinţei. Ţin minte că am scris şi un editorial pe care l-am numit, pompos, „V, de la Victorie”, iar nea Laur mi l-a corectat, punând ultimele două litere ale ultimului cuvânt între paranteze. Aşa era moda prin’93-’94...

Dar prima întâlnire a fost după un meci la Arad, unde Craiova a câştigat cu 5-0. Eu am scris meciul pentru Gazetă, iar Cătălin Tolontan pentru „Sportul românesc”, ziarul lui Dragomir şi al lui Ovidiu Ioaniţoaia. Nu ştiu, nu mai ţin minte titlul cronicii mele, şi asta pentru că nu l-am uitat niciodată pe cel al lui Tolontan: „Stângă, marcă înregistrată”. Ovidiu jucase atunci fabulos, înscriind şi un gol de la vreo 40 de metri. După meci, Piţurcă a insistat să ne ia cu autocarul echipei până la Timişoara, apoi în charterul Universităţii, ca să nu facem 12 ore cu trenul până la Bucureşti. Ţin minte că a fost ceaţă şi până la urmă avionul a aterizat chiar pe Băneasa şi nu la Craiova, ceea ce era încă şi mai bine. N-am uitat că în avion unul dintre fanii (cu banii) ai Ştiinţei, Loti Serdaru, a fost pus la punct din două vorbe de Victor Piţurcă şi asta pentru că Loti (ajuns între timp cântăreţ, Adi Mititelu îi asculta, amuzat, într-o zi CD-ul la Mercedesul din dotare) avea ceva să-i reproşeze lui Tolontan. Mi s-a părut impecabil cum lucra, cum vorbea şi cum se comporta Piţurcă. Era decembrie 1994...

În ultima zi din primăvara lui ’96, ajuns şi eu la „Sportul românesc”, sunt la Piatra Neamţ, unde „tineretul” lui Piţurcă învinge Moldova cu 5-0. După meci, Piţi mă invită în autocar, mai cu seamă, zice, că nici n-ai tren de aici la ora asta, ceea ce era adevărat. Mai răspunsesem unei astfel de invitaţii în martie, în Iugoslavia, la Kragujevac, unde sârbii ne bătuseră cu 1-0, tot într-un amical la „tineret”. În autocar, la un moment dat, cineva împarte pachete cu mâncare, apă, fructe. Trec câteva minute şi îl văd pe antrenor ridicându-se de pe locul lui din faţă şi venind spre mine. „Nu mănânci? Unde ţi-e pachetul?” „Nu-i nevoie, zic eu, chiar nu...” „Nici nu vreau să aud! Păi se poate aşa ceva?...” Ştiu că a venit Contra cu un pachet şi cu o sticlă de apă, era cald rău, iar Piţi s-a aşezat lângă mine şi am discutat câteva zeci de minute. Atunci am fost mulţumit că era aşa cum îl intuisem încă de pe când juca cele 4 finale ale Stelei. Aşa mi-a şi spus, la un moment dat, că asta e ce rămâne „şi poate aud şi copiii ăştia”. Era vorba de Sevilla ’86, de Tokyo în decembrie ’86, de Monte Carlo în februarie ’87 şi de Barcelona în 1989. Două câştigate, Sevilla şi Monte Carlo, două pierdute, celelalte...

Atunci mi-a spus ceva ce n-am uitat niciodată, un lucru pe care mi l-a repetat şi în 2004, când eram redactor-şef adjunct la „ProSport” şi el, din nou, selecţioner. „Marius, dacă în viaţă te decizi să lucrezi la un proiect, să ai grijă la două lucruri: unu, ţie să-ţi placă fără rezerve ceea ce faci şi, doi, ce oameni ai lângă tine când pleci la drum.”

Dar despre discuţiile din anii 2004 şi 2005 pe care le-am avut cu omul celor 4 finale, despre momentele cu domnii Mihai Stoica şi Adrian Mititelu, despre domnul Emerich Ienei şi Steaua, despre Craiova şi naţională, aşa cum mi le-a spus Victor Piţurcă, într-un episod următor. (Am văzut că aşa se procedează în serialele importante şi zic să încerc şi eu... Aşadar, va urma.)