În ultima zi din primăvara lui ’96, ajuns şi eu la „Sportul românesc”, sunt la Piatra Neamţ, unde „tineretul” lui Piţurcă învinge Moldova cu 5-0. După meci, Piţi mă invită în autocar, mai cu seamă, zice, că nici n-ai tren de aici la ora asta, ceea ce era adevărat. Mai răspunsesem unei astfel de invitaţii în martie, în Iugoslavia, la Kragujevac, unde sârbii ne bătuseră cu 1-0, tot într-un amical la „tineret”. În autocar, la un moment dat, cineva împarte pachete cu mâncare, apă, fructe. Trec câteva minute şi îl văd pe antrenor ridicându-se de pe locul lui din faţă şi venind spre mine. „Nu mănânci? Unde ţi-e pachetul?” „Nu-i nevoie, zic eu, chiar nu...” „Nici nu vreau să aud! Păi se poate aşa ceva?...” Ştiu că a venit Contra, care tocmai împlinise 20 de ani, cu un pachet şi cu o sticlă de apă, era cald rău, iar Piţi s-a aşezat lângă mine şi am discutat câteva zeci de minute. Atunci am fost mulţumit că era aşa cum îl intuisem încă de pe când juca cele 4 mari finale ale Stelei. Aşa mi-a şi spus, la un moment dat, că asta e ce rămâne „şi poate aud şi copiii ăştia”. Era vorba de Sevilla ’86, de Tokyo în decembrie ’86, de Monte Carlo în februarie ’87 şi de Barcelona în 1989. Două câştigate, Sevilla şi Monte Carlo, două pierdute, celelalte...
Atunci mi-a spus ceva ce n-am uitat niciodată, un lucru pe care mi l-a repetat şi în 2004, când eram redactor-şef adjunct la „Pro Sport” şi el, din nou, selecţioner. „Marius, dacă în viaţă te decizi să lucrezi la un proiect, să ai grijă la două lucruri: unu, ţie să-ţi placă fără rezerve ceea ce faci şi, doi, ce oameni ai lângă tine când pleci la drum.”
... În 2004, în fotbalul românesc s-a petrecut un moment important: ieşirea din activitate a generalului Iordănescu. A făcut-o imediat după meciul din Armenia, din 17 noiembrie, încheiat 1-1, punând pe masă o demisie.
Aşa se face că „antrenorul secolului”, elegant şi poate sătul de alte războaie, lasă vacant postul de selecţioner. Eram redactor-şef adjunct la „Pro Sport” când, într-o zi, mi-a aterizat pe birou, aşa, ca de nicăieri, un CD cu un soi de trucaj, absolut grosolan, prin care trebuia să fiu convins că opţiunea ziarului, Victor Piţurcă, pentru postul de selecţioner, e una greşită. Moral, în primul rând.
Am vorbit atunci cu selecţionerul Victor Piţurcă şi am publicat în „Pro Sport” parte din acele dialoguri. Multe însă nu le-am scris, nici nu erau destinate publicului, dar au avut darul de a mă lămuri în legătură cu ceea ce s-a întâmplat în zilele în care „s-a jucat” postul de selecţioner. Am vorbit o dată în biroul său de la Federaţie, altă dată am luat masa la Intercontinental, alături şi de Viorel Păunescu, după ce realizasem acolo şi un foto-reportaj pentru ziar. Atunci, câştigătorul Cupei Campionilor Europeni şi al Supercupei Europei, altfel un om extrem de direct şi sincer, mi-a spus şi cine lansase în birourile redactorilor-şefi CD-ul cu înregistrarea de la cazino, şi cum a ajuns Mihai Stoica la Steaua, dar mai ales cum de a rămas acolo acesta, iar el, Victor Piţurcă a plecat. Ţin minte că tot insista pe acest amănunt, cu anii. „Da, Marius, ai băgat bine de seamă, mă tot gândesc că m-am înşelat la oameni, la vârsta mea. Că sunt o băbăciune, ăsta e adevărul!” „Băbăciunea” avea atunci 48 de ani. Am aflat şi de ce i se păreau mulţi. „40 sunt doar la fotbal. Dar dacă zi şi noapte te gândeşti numai la fotbal, vine viaţa şi, pac!, îţi dă una după ceafă.”
Victor Piţurcă îmi pare azi, la 20 de ani distanţă de acele discuţii, iarăşi în situaţia de a explica de ce s-a gândit, în ultimul timp, în exclusivitate la fotbal. Şi asta pentru că fotbalul nostru foarte rar merita atunci atâta atenţie. Oamenii care îl populau, da. Antrenorul de atunci şi de azi, calificat cu naţionala la două turnee finale, a fost atent la Hagi şi Gică Popescu, la Dan Petrescu şi Mircea Sandu, la Mutu şi Chivu, dar lipsit de inspiraţie la oameni. La un anumit gen de oameni.
Însă în lista mea cu amintiri el a fost şi a rămas, mereu, al cincilea muşchetar. Într-o grandioasă peliculă, „Slumdog Millionaire”, cheia întregului film o reprezintă o întrebare la al cărei răspuns nu ajunge nimeni. „Cum se numea cel de-al patrulea muşchetar?” În cazul nostru ştim cum îl cheamă, şi pe el şi pe ceilalţi patru, dar nu mai avem cum să aflăm vreodată dacă şi el ar fi fost cu adevărat un muşchetar. Într-un fel, e exact ca-n film, chiar dacă am avea răspunsul, cui i-ar mai păsa?
