Universitatea a pierdut rareori jucători prin renunţare, prin nebăgare de seamă la calităţile şi la destinul lor care ar fi meritat poate altceva. Nu, Craiova a pierdut jucători prin furt, aproape întotdeauna. Prin ameninţări. Prin faptul că nu avea Ministerul de Interne în spate şi nici Armata ori pe Valentin Ceauşescu. Nici pe Bărbulescu şi pe Nuţă, care au ridicat dintre epoleţi Victoria lui Mitică Dragomir, zis Corleone mai târziu.
Craiova l-a vrut pe Dobrin şi Dobrin a vrut Craiova, spunându-i lui Oblemenco „Nelule, hai să desfiinţăm orice idee de apărare în ţara asta.” Şi-ar fi desfiinţat-o, că unul era cel mai mare, iar celălalt cel mai tare. Dar n-a vrut Ion Dincă, zis „Teleagă”, prim-secretar de Argeş pe atunci, arestat apoi în decembrie ’89, alături de Postelnicu, Bobu şi nu mai ştiu cine. Manea Mănescu, parcă. Pe „Teleagă” îl cunoscuse şi tata, la Snagov şi Periş, între ’82 şi ’87, când era director la SMA şi Dincă ăla îi număra, e adevărat, cu cătuşele în mână, boabele de grâu pierdute de semănătoare pe uliţe ori paiele suflate de vânt prin brazde.
Am închis paranteza. Craiova a vrut puţini jucători, cum ziceam, iar ai ei au fost doriţi de toţi greii, adulmecaţi, ademeniţi, cântaţi, forţaţi şi, nu puţini, luaţi în cele din urmă. Cei care au venit, paradoxal, sunt şi cei care au rămas. Lung, de la Carei, a plecat la 32 de ani, să joace finala Cupei Campionilor cu Steaua. Ştefănescu a împlinit 34 de ani la Craiova, Tilihoi e şi azi pe baricade, neclintit. Beldeanu la fel, pe la 35 de ani a dat o fugă la Vâlcea şi din când în când mai povesteşte de Reşiţa şi de Progresul ori de Colentina de acasă. Dar casa lui e Craiova, unde a jucat până la 35 de ani aproape... Crişan, zece ani în cap, venit de la Baia Mare şi rămas în pământul Craiovei ca rădăcină pentru ideile altui dom’ profesor Stroe, vinovatul pentru prezenţa tuturor în clasa aceea de elită orgolioasă care întorsese Europa pe burtă de câteva ori. De mai multe ori.
Dar pe unul pe care l-am avut, l-am pierdut într-un mod bizar, aproape fără să băgăm de seamă. Când am băgat, era cam târziu, apoi a fost prea târziu, iremediabil. Dar ce şansă ar fi avut într-un atac cu patru aşi: Crişan, Geolgău, Cămătaru, Cârţu? Probabil că şansa celui de-al cincilea.
După anii în care am încercat să înţeleg cum Craiova l-a pierdut, lăsându-l să joace pe la Târgu Jiu şi pe la Scorniceşti (ultima era o promovare!), Piţurcă la Steaua mi s-a părut cea mai mare frustrare a spiritului meu de oltean. E adevărat, Balaci şi Cămătaru aveau să ajungă mai târziu la Dinamo, iar Lung şi Ungureanu, după ce-au împlinit 30 de ani, la Steaua, ceea ce era mai puţin dureros. Mă gândeam că au plecat în străinătate, mai cu seamă că Steaua acelor ani juca mai mult prin Europa şi prin lume decât pe acasă! Era o exagerare, o senzaţie falsă, desigur, dar suficientă pentru a mă consola. Oarecum. Cum şi Bumbescu era tot la Steaua, iar despre Iovan aflasem că era din Moţăţei, adică de la mine, din Dolj, lucrurile se mai linişteau... (Prezenţa lui Ţicleanu la Sportul era altă rană, dar calibrul studenţilor din Regie era benign, aşa că se putea suporta.)
Aşadar, Piţurcă. Aflasem de prin peluza Universităţii că fusese coleg de şcoală cu fraţii Cristi şi Gabi Boldici, cu Ilie Balaci, cu Cârţu, parcă şi cu Ungureanu, alături de care avea să joace finala de la Barcelona, cu AC Milan, din ’89. În fine, devenisem treptat fanul lui la meciurile Stelei şi când am aflat, un deceniu mai târziu, că va veni antrenor la Craiova, am fost încântat. Eram, de câţiva ani, ziarist, plecasem de câteva luni de la cotidianul „Ora” – deţinut de Viorel Cataramă şi condus de Nicolae Cristache – şi scriam la „Gazeta Sporturilor”, care-l avea director pe Ioan Chirilă şi redactor-şef pe Laurenţiu Dumitrescu. Nea Laur, mare fan al Craiovei, a fost şi cel care m-a trimis să fac cronici la câteva meciuri ale Ştiinţei. Ţin minte că am scris şi un editorial pe care l-am numit, pompos, „V, de la Victorie”, iar nea Laur mi l-a corectat, punând ultimele două litere ale ultimului cuvânt între paranteze. Aşa era moda prin’93-’94...
Dar prima întâlnire a fost după un meci la Arad, unde Craiova a câştigat cu 5-0. Eu am scris meciul pentru Gazetă, iar Cătălin Tolontan pentru „Sportul românesc”, ziarul lui Dragomir şi al lui Ovidiu Ioaniţoaia. Nu ştiu, nu mai ţin minte titlul cronicii mele, şi asta pentru că nu l-am uitat niciodată pe cel al lui Tolontan: „Stângă, marcă înregistrată”. Ovidiu jucase atunci fabulos, înscriind şi un gol de la vreo 40 de metri. După meci, Piţurcă a insistat să ne ia cu autocarul echipei până la Timişoara, apoi în charterul Universităţii, ca să nu facem 12 ore cu trenul până la Bucureşti. Ţin minte că a fost ceaţă şi până la urmă avionul a aterizat chiar pe Băneasa şi nu la Craiova, ceea ce era încă şi mai bine. Mi s-a părut impecabil cum lucra, cum vorbea şi cum se comporta Piţurcă. Era decembrie 1994...
