La câteva ore distanţă de victoria cu Peru, la hotelul „Barcelona” din Montevideo era o bucurie cu lacrimi în ochi. Se strânseseră toţi acolo, toţi care o puteau face. Cu excepţia celor doi stâlpi din apărare, Bürger şi Raffinsky, ceilalţi se repliaseră greu, după îndelungate îngrijiri medicale, primite imediat după meci, chiar acolo, pe „Pocitos”.
…Steiner rămăsese la spital, internat şi majoritatea întrebărilor erau despre el. Cum e? Cât o să stea acolo? Când mergem să-l vedem? Octav Luchide revenise şi el la „Barcelona” de la spital, unde ajunsese imediat după meci şi răspundea: e destul de grav. Rămâne în spital, dar nu vă faceţi griji, nu plecăm spre casă fără el. Imediat cum ne revenim, mergem toţi la el… Stanciu întreba şi el. Nu acceptase spitalul, dar glezna, umflată, era „la gheaţă”. Jean, acolo, în poartă se alesese cu gura spartă. Îndrăznise să degajeze cu pumnii la o centrare, tocmai din faţa lui Flores… Ce nume frumos avea şi acesta: Flores. Şi ce urât juca…
În fine, oblojiţi şi ceva mai optimişti, doar învinseseră, ce Dumnezeu, băieţii lui Costică Rădulescu coborâseră în restaurantul „Barcelonei” şi retrăiau meciul vieţii lor de până atunci. Peste o săptămână însă urma să dea piept cu Uruguayul, pe stadionul cel mare. Dacă aşa fusese, ca la război, cu Peru, care nu erau acasă, ca şi ei, cum va fi…
Costică Rădulescu nu avea timp de pansat suflete, cum nu avea nimeni din şefii delegaţiei. Doar Luchide se ocupa şi de aşa ceva, dar şi el coborâse lângă Costică, să vadă de pe acum cu cine vor intra în teren cu Uruguayul.
În poartă, era clar, rămânea Lăpuşneanu. Imediat însă calculele celor doi se opreau. Cu Steiner în spital, cu dublă fractură, operat şi deci indispensabil, aveau de ales între păstrarea acolo a lui Raffinsky şi titularizarea lui Czako, de la Banatul, ca şi Niculae Kovacs, cu care s-ar fi ajutat acolo, pe flancul nostru drept.
Până la urmă au hotărât că Iosif Czako e o alegere mai bună, de Raffy aveau nevoie mai sus, la „halfie”. Bürger rămânea lângă Czako, asta era bine. Dar pe Raffinsky, era de părere Luchide, trebuia să-l joace şi mai sus, în locul lui Stanciu, care ieşea din calcule după felul în care glezna îi plutea în „frapieră”… „Să-l debutăm pe elev, pe Robe, acolo, lângă Vogl. E şi tânăr, e şi odihnit, la antrenamente a pus suflet. Şi, în fond, avem nevoie de forţe proaspete la mijloc, cineva care să reziste în faţa uruguayenilor.” „Şi cu Raffi? Îl lăsăm între ei?” „Va coborî între ei, mă gândesc, zice Grecu’, dar mai bine jucăm sus cu el, inter stânga, în locul lui Stanciu. Cu Kovacs pe dreapta, cu Deşu inter, lângă el, cu Rudy Wetzer vârf şi cu Fane Barbu pe extrema stângă.”
Asta avea să fie formula. Până atunci însă, la antrenamentul de a doua zi, au primit şi vestea că pot merge, peste trei zile, pe stadionul cel mare, pe „Centenario”, să-i vadă pe uruguayeni în meciul cu Peru. N-au fost toţi. Unii n-au mai vrut să-i vadă pe cei care le rupseseră picioarele, alţii voiau să vadă Uruguayul doar atunci, când va fi să fie, pe teren.
…Fuseseră însă 85.000 de oameni la meciul celor două echipe sud-americane din grupa noastră. Gazdele câştigaseră cu 1-0, prin golul lui Castro, din minutul 65. Greu. Îi arbitrase amicul nostru de pe „Conte Verde”, belgianul Langenus…
Aşadar, totul se va decide pe 21 iulie pe acelaşi „Centenario”, între noi şi ei, băieţi, le spusese Grecu’ într-o seară, la masă. „E ultimul dar pe care ni-l face viaţa, pentru că am venit până la capătul lumii… Un meci cu aproape o sută de mii de oameni în tribune, pe cel mai mare stadion pe care l-am văzut vreodată eu sau altcineva pe pământ. Suntem la campionatul mondial… Cine ştie cine va mai ajunge vreodată aici… E dar de la Dumnezeu, vă spun eu!” „Dar Steiner? Dar Stanciu? Cine ştie ce ne mai aşteaptă şi cu ăştia… Şi ei sunt chiar acasă…” „Nu-i aşa, i-am văzut cum i-au bătut pe peruani, n-au jucat dur, au jucat însă frumos, sunt foarte buni, asta e adevărat.” Costică Rădulescu îi văzuse şi el le vorbise. Apoi i-a adunat şi le-a spus formula în care vor intra pe teren.
…21 iulie era la o zi după Sfântul Ilie. Cu o seară înainte îl îmbrăţişaseră toţi pe Subăşeanu, desfăcuseră o şampanie, gustaseră. De ameţit ameţeau abia acum, când intrau pe teren în formaţie completă: Lăpuşneanu – Czako, Bürger – Robe, Vogl, Eisenbeisser – N. Kovacs, Deşu, Raffinsky, Ştefan Barbu şi, în faţa lor, Rudy Wetzer. În stadion erau peste 80.000 de suflete, în spatele porţilor, zeci de ziarişti şi fotoreporteri, cum nu fuseseră pe „Pocitos”, acum o săptămână. Vogl, care alegea terenul, împreună cu Nasazzi, căpitanul lor, strângea, cu degete albe, fanionul nostru în mână. La ce se putea gândi acolo, jos, la picioarele unui imperiu de aproape 100.000 de soldaţi? Poate la telegramele venite cu câteva ore în urmă din ţară. Erau două. Ambele însă transmiteau acelaşi lucru. Prima, semnată Titi Barosanu, promitea răzbunare peruanilor. Titi Barosanu era şeful galeriei Unirii Tricolor şi, după ce aflase din corespondenţele lui Marcelică Bielis ce li se întâmplase băieţilor în meciul cu Peru, se repezise la Poşta Mare, acolo, pe Calea Victoriei, la Palatul Telefoanelor şi telegrafiase că vine acolo să-i ajute. Tedy Chibrit, şeful galeriei celor de la Venus, transmisese cam acelaşi lucru. „Cu primul avion venim…” Avioanele nu erau însă aşa uşor de găsit pe vremea aceea, aşa că rămăsese intenţia… Şi ce-ar fi putut face Titu Barosanu şi Chibrit aici, în faţa a 80.000 de uruguayeni?... Nu, lucru hotărât, mai bine rămâneau ei să se descurce… Iată şi fotografia care a rămas peste zeci de ani. În stânga, cum îi priveşti, Costică Rădulescu, cu şapca pe cap. (Era înaintea meciului, pentru că în timpul partidei avea să o dea jos. De mai multe ori…) În dreapta, Nedelcovici şi lângă el Luchide, şi ei cu berete înfipte pe creştet. Le luaseră din Genova, cu o seară înaintea îmbarcării, erau frumoase! Între Costică Rădulescu şi Luchide, în picioare, erau Nicu Kovacs, Deşu, Wetzer, Raffinsky şi Barbu. În genunchi, în faţa lor se aşezaseră halfii, Robe, Vogl şi Freddy Feraru. În faţă de tot, în mijloc, cu genunchiul drept în pământ, Jean Lăpuşneanu. Şi mai în prim-plan, aşezaţi pe gazonul de pe „Centenario”, Czako şi Bürger. Zâmbesc doar Wetzer şi Raffy. Ba parcă şi Ciogli Vogl… Restul sunt serioşi, concentraţi, ba chiar montaţi, ca Jean şi ca Bürger…
…În fine, Vogl schimbă cu Nasazzi, jocul poate începe. Uruguayenii, antrenaţi de Alberto Suppicci, încep cu Ballestero în poartă, Nasazzi şi Mascheroni în apărare, Andrade, Fernandez şi Gestido „halfi”, iar în atac sunt Dorado, Scarone, Anselmo, Cea şi Iriarte. Ne arbitrează De Almeida Rego, din Brazilia.
Şi începe… Cum le zisese Grecu’? Ultimul dar din aventura asta, la capăt de lume?! După 10 minute, Dorado scapă de Bürger şi „Centenario” explodează: 1-0! Vogl repune de la centru şi alte zece minute controlăm jocul, în ciuda infernului din tribune. Fane Barbu, arădeanul, scapă şi el, lansat de Fieraru pe culoar, şi înscrie! E gol, Fane e îmbrăţişat, dar brazilianul Rego De Almeida nu e de acord şi anulează: ofsaid. Asta după ce, la golul lui Dorado, nu văzuse că uruguayanul, după ce se desprinsese de Bürger, scăpase mingea afară şi-o reprimise de la un fotograf aflat lângă stâlpul din stânga al porţii lui Lăpuşneanu… În fine, ne regrupăm, dar Scarone ne prinde iar descoperiţi pe centru şi e 2-0! În stadion nu mai e aer, se aruncă spre cer cu confetti, cu pălării şi fulare… Peste alte şase minute (Scarone înscrisese în minutul 26), Anselo face 3-0! Iar peste alte trei, Cea, interul stânga, duce scorul la 4-0!! Şi e abia minutul 35… Pe bancă, Luchide şi Rădulescu strigă. Cine să-i audă însă în vulcanul în erupţie care e „Centenario”?! Noroc că Raffy şi Rudy Wetzer sunt mai uşor de auzit de acolo, din teren şi sfaturile lor stopează degringolada din apărare. Pauză. Vorbeşte Luchide. „E ultima repriză, băieţi. Jucaţi pentru cei de acasă, pentru noi, pentru toată ţara. Jucaţi de plăcere, hai, fiţi voi înşivă… V-am spus, e un dar că suntem aici, scorul nu contează…”
…Până la urmă, aşa a şi fost. A urmat o repriză albă, echilibrată de ai noştri, care au egalat… la cornere, 3-3. La sfârşit însă, când au salutat publicul şi s-au îmbrăţişat cu Anselmo, cu Cea, cu Iriarte, au realizat că da, tot ce trăiseră aici, trei săptămâni, în Montevideo, la capăt de lume, fusese un cadou al destinului. Urma drumul spre casă.
