O dilemă, da, și nu una veche, precum cele din revista lui Andrei Pleșu, ci una în ton cu anul 2022 în care tocmai întreaga omenire a intrat. M-am hotărât să o discutăm și, prin urmare, iat-o: oare Planeta Fotbal poate suporta organizarea unui turneu final de campionat mondial la fiecare doi ani? Cu turnee finale de campionat european, cu meciuri în Liga Națiunilor, cu toate adunându-se peste zecile de etape din fiecare ligă, cu meciuri de Cupă, de Cupă a Ligii, unde e cazul, cu jocuri în cupele europene, asta ca să rămânem pe continentul nostru cu discuția. Pe scurt, câte jocuri poate susține într-un an calendaristic, un jucător de fotbal?
Acum e undeva la cota cincizeci, și, cu cât e dovedit mai valoros, făcând parte dintr-o echipă mai puternică, ei bine, cu atât mai mult va fi solicitat. El va juca până în fazele finale ale UEFA Champions League sau ale Ligii Europa, el se va bate la titlu sau pentru un loc în cupele europene până în luna mai a sezonului de toamnă-primăvară, apoi, din iunie va pleca la echipa națională pentru a juca în competițiile pe care le aminteam, Liga Națiunilor, Euro, Cupa Mondială, după caz. Iar cazurile devin, după cum observăm, tot mai multe, iar resursele fizice, în mod logic, tot mai reduse. Acesta e viitorul fotbalului? Sau e, deja, prezentul? A început un An Nou, pe care, cu toții, ni-l dorim mai bun, dar viteza cu care lucrurile se desfășoară în jurul nostru e tot mai puțin ofertantă la capitolul speranță. E doar o impresie sau e însăși realitatea?
“Sportul și politica nu se amestecă”, scria Michel Caillat, celebrul jurnalist francez al anilor ‘70-‘80. Dar este evident că sportul are o politică proprie, care dictează ritmul nu doar al competiției, ci și, prin intensitate, chiar pe cel al evoluției din teren a sportivului.
Nu e imposibil nimic într-o lume în care totul se poate calcula și înfăptui, nu-i așa?
Da, dar cu ce consecințe? Spectrul politicii, după cum scrie Michel Caillat, impune și dispune. Iar epoca marilor competiții nu era nici pe departe atât de aglomerată în acei ani, precum este în zilele noastre. Și atunci, vorba revoluționarului, ce-i de făcut?
Simplu, aș spune că o pauză. Sau, concret, și mai multe pauze. Pentru că, în mod indubitabil, calitatea jocului crește direct proporțional cu timpul de recuperare pe care un sportiv, un fotbalist îl are la dispoziție. E o vorbă mai veche, dar atât de adevărată: nu vorbim despre mașini, vorbim despre oameni. Totuși!
Sigur, un campionat mondial la fiecare doi ani, eventual și cu 48 de echipe calificate la turneul final, ar aduce mai mulți bani, ar produce mai multă vizibilitate, ar da mai multe șanse unor echipe naționale de a se vedea în elita fotbalului. Doar că ideea de elită ar deveni ea însăși discutabilă, în timp ce efortul din teren ar fi inuman…
