Ultimul Mondial al României

Dacă ne vom califica la Campionatul Mondial de Fotbal din 2026, care va fi în Canada, America și Mexic, înseamnă că vom strânge 28 de ani de la ultima participare – Franţa 1998. E foarte probabil însă, la cum arată fotbalul de la noi azi, să numărăm mai mult de la ultima aventură la un turneu final mondial, poate 32 de ani, 36, Doamne fereşte de mai rău!...

Am fost atunci, în 1998, la Coupe du Monde. Am stat la Paris, pe Rue de Contentin, în Montparnasse, într-un apartament aflat la etajul 17 al unui bloc sofisticat, apartament pe care îl împărţeam cu Cristi Creţu, fostul  director de la GSP TV. După vreo trei săptămâni ne-am înghesuit puţin, pentru că ni s-a alăturat şi Andrei Niculescu, actualul comentator de la Digisport, care avusese cartierul general, pentru jocurile din grupe, la Bordeaux. Eram (mai) tineri, ziarişti la cel mai bun ziar de sport care a fost vreodată în ţară şi ne mândream, prin Paris, cu două lucruri. Întâi, că scriam, toţi trei, la Mondial alături de nea Vanea, Ioan Chirilă ocupând un alt apartament din acel bloc din Montparnasse alături de fiul său, Tudor. (Şi avea să fie ultimul Mondial pentru nea Vanea, care s-a stins din viaţă anul următor...) Apoi ne dădea un pic de siguranţă prin oraş faptul că aveam echipă. România ajunsese în 1998 să fie cap de serie la turneul final din Franţa, unde începuse formidabil, învingând Columbia la Lyon şi Anglia la Toulouse. O aşteptam acum, cu toţii, la Paris.

Cu o seară înaintea meciului de pe Stade de France, Ovidiu Ioaniţoaia ne-a sunat să ieşim la masă. Am plecat cu taxiurile pe Champs Elysées, nea Vanea, Tudor, Cristi, Andrei şi cu mine. Nu Andrei Niculescu, ci Vochin, azi la Fotbal Club, tot la Digisport, care a doua zi urma să revină în ţară alături de Cristi Geambaşu, şi el la acea masă. Eram o echipă! Dar nea Ovidiu ne-a povestit că adevărata echipă, cea a tricolorilor, cazată la hotel Ermitage, cinci stele, pune la cale ceva. „Au de gând să se vopsească, să se facă toţi blonzi. Cică au pus un pariu cu Iordănescu, dacă trec de grupă, se vopsesc la păr... Abia aştept să-i văd pe Ilie Dumitrescu şi pe Prunea blonzi!”, ne-a lămurit şefu’.

După 1-0 cu Columbia şi 2-1 cu Anglia, Hagi, Gică Popescu, Dan Petrescu şi ceilalţi hotărâseră că următorul adversar e culoarea propriului păr de pe cap. Am râs în seara aceea la „Chez Clement”, încercând să avansăm ipoteze despre cine face culoarea, cine dă cu pensula la Ermitage, la cine cum va arăta... A doua zi, tricolorii au intrat blonzi pe teren şi au făcut 1-1 cu Tunisia, după ce arbitrul Larnie, un australian, probabil cel mai prost din lume, le-a refuzat patru lovituri de pedeapsă!

... Au trecut 15 ani şi am pregătit, la „Replay”, cu Marian Olaianos, episodul de la hotel Ermitage, din 1998. Am văzut ce naţională uluitoare aveam, ce clasă arăta Adrian Ilie, ce făcea Hagi, cine era Gică Popescu... Momentul blonzirii însă le-a bătut pe toate! Erau tineri, bogaţi, celebri, înspăimântător de valoroşi şi se distrau! Şi cu englezii, şi cu sud-americanii, cu oricine... Doar acolo, la Ermitage, s-au ţinut de un pariu. Câştigat, evident, până şi acela.

Dacă ne vom califica pentru Mondialul din 2026, vom avea 28 de ani de la ultima prezenţă la un Mondial, dacă nu, poate 32 sau, cine ştie, 36... Doamne fereşte de mai rău!...

P.S. Franţa, mi-a spus Gică Popescu acum câteva zile, a fost un Mondial aproape perfect. Dar să ştii, Marius, că n-am reţinut cine Dumnezeului a avut ideea aia cu vopsitu’, că jur, niciunul din noi nu prea avea chef să facă, dar deloc, ceea ce făcea. Tare mi-e teamă că nea Puiu însuşi! Şi el vorbea de cioara vopsită... Ştii că unul dintre tricolorii de altădată, aplaudat la scenă deschisă de parizieni, a venit la antrenor şi i-a zis: „Cum se zice, dom’le, mersi pe franţuzeşte, că vreau să le mulţumesc ăstora?!...”

A fost odată Paris, nea Vanea, hotel Ermitage şi o mare echipă. Astăzi, doar Parisul şi hotelul Ermitage mai există, nea Vanea ne observă, cred, foarte atent, pe toţi cei în care a crezut, iar din acea mare, uriaşă echipă au rămas să spună povestea, aşa cum a fost, exact acei oameni care au scris epopeea acelor ani, a acelor oraşe, a acelor fapte. Doar că, din când în când, Hagi e înjurat prin presă de amatori care îi ştiu performanţele doar din amintirile altora, iar mai nou e atacat de foşti colegi care şi acum, ca şi atunci, devin importanţi prin raportare la el, prin alăturarea numelui lor, mic, la numele lui, uriaş. Unul dintre ei pare, în adevăr, vopsit. E rău în cerul gurii sau negru, nici nu mai ştiu cum se zice. Nu, nu e dintre cei care au contat, e dintre cei care umblau vopsiţi chiar şi atunci când toţi ceilalţi jucau sincer, jucau magistral şi se amuzau imaginând secvenţe colorate blond. Cine a umblat atunci,în anii aceia, cu cioara vopsită umblă şi azi. Ceilalţi aveau doar valoare. Dan Petrescu, Gică Popescu, Ilie Dumitrescu, Adrian Ilie, Dorinel Munteanu, aproape toţi.

Asta pentru că dincolo de truda lor, acolo, în iarbă, valoarea lor era înmulţită de ceea ce făcea, de ceea ce gândea Hagi pentru ei şi, se vede treaba, chiar şi pentru noi. Proiectul lui, care atunci se numea Prezentul, e astăzi cel pe care îl ştim. Viitorul îi este atacat, ce bizar, tocmai de cei care îi puneau în pericol şi rezultatele de atunci, şi speranţele de azi. Aşa că ne vom mai califica la Mondiale, cred, când viitorul lui Hagi va fi iar Prezent şi oamenii cu cerul gurii vineţiu vor face un pas înapoi. Mult înapoi. Până la nivelul de portar de hotel. Fie el şi Ermitage…