În 1964 Craiova a promovat în Divizia A, iar taică-meu zicea că atunci a vrut. Era convins că ar fi reuşit mult mai devreme, dar că i-a convenit locul călduţ din liga a II-a, acolo unde studenţii se simţeau mai în largul lor. Pentru că Universitatea era cu adevărat o echipă de cursanţi, mulţi dintre ei la Mecanică, la Agronomie – de, erau băieţi de la ţară, cei mai mulţi din sudul Olteniei –, la Ştiinţe Economice ori la Medicină. Peste câteva luni, în martie ’65, când Dej a căzut răpus de cancer, Ştiinţa (toate echipele studenţeşti, în anii ’60, se numeau aşa, nu mai erau Sportul Studenţesc, ci Ştiinţa Bucureşti, nici Poli, ci Ştiinţa Timişoara, nici legendara „U”, ci Ştiinţa Cluj…) a prins 16-imile Cupei şi tata, tânăr inginer la SMA Zorleni, undeva pe lângă Vaslui, s-a dus la meci. Era 6 martie 1965, iar partidul şi poporul sărbătoreau 20 de ani de la instaurarea guvernului popular „Dr. Petru Groza”, dar cu un soi de nod în gât, întrucât boala secretarului general, cum spuneam, era cunoscută, ca şi dramaticul final.
În ziua aceea, însă, tata a plecat cu un IMS din Zorleni (moldovenii de acolo, mari amatori de chefuri, îi spuseseră, arătându-i o hartă, în prima zi de muncă, stagiar fiind, „uitaţi-vă, tov. inginer, pe aici curge Prutul şi pe aici curge vinul!”), la graniţa cu URSS pe atunci, pentru a ajunge la Târgovişte. Aveam şi fini acolo, familia Ştefănescu, Nicu şi Rodica, amândoi medici veterinari, el fiind vărul primar al mamei, care le botezase copiii, pe Cristina şi pe Mihai, după numele soră-mii, Mihaela, eu mai aveam trei ani până să mă nasc… Dar nu pentru a-şi vedea finii a mers taică-meu acolo, ci pentru că Ştiinţa juca în Cupă cu Metalul Târgovişte, o echipă de „B”, de unde Craiova tocmai urcase.
Cu doi ani în urmă, ea însăşi echipă de „B”, Craiova se mai calificase în faza aceea, dar pierduse, 1-3 cu UTA, care era trupă mare. Acum, la meciul şi la ora aceea, tata spera. În campionat, la debut, oltenii se descurcaseră greu, de altfel au terminat pe locul 11 din 14, cu un punctişor doar peste Minerul Baia Mare şi Progresul, care aveau să retrogradeze. În ziua aia, la Târgovişte, trebuia să fie altceva. Tata a plecat însă necăjit înapoi pe malul Prutului, întrucât ai lui pierduseră, după prelungiri, cu 1-2.
În Cupa din acel an îşi pusese mari speranţe, cum ziceam, şi cum nici Ştiinţa Timişoara nu mai era în competiţie, ba chiar nici în „A” (retrogradase în sezonul în care Craiova promovase), tata şi-a luat Ştiinţa Cluj ca favorită. Cu Timişoara a ţinut mulţi ani, terminase facultatea acolo, dar era o pasiune condiţionată de lipsa din „A” a oltenilor lui de-acasă. Când au promovat, atunci, în ’64, Timişoara a rămas în umbră, ca o amintire a unor ani când era tânăr şi îşi aştepta destinul să-l prindă din urmă.
Spuneam de Ştiinţa Cluj. Acel an, 1965, avea să fie şi pentru „uişti” cel mai important din întreaga existenţă a echipei care a împlinit, acum 5 ani, un secol de existenţă.
Am scris, în urmă cu câțiva ani, scenariul filmului „U Cluj”, realizat de TVR Media şi am deschis, împreună cu Marian Olaianos, sezonul de toamnă 2011 al „Replay”-ului chiar pe Cluj Arena, într-o noapte splendidă, alături de sfinxul lui „U”, Remus Câmpeanu.
Aşa am ajuns şi la povestea singurului trofeu al lui „U” – chiar Cupa din acel an în care au avut un suporter în plus, fugit pe drumul spre Moldova, cu un IMS, în toiul nopţii şi neînţelegând cum un puşti de nici 17 ani, de la Metalul Târgovişte, se bătuse, aproape de unul singur, cu toată echipa Craiovei. Peste ani avea să afle că puştiul se numea Cornel Dinu şi că făcuse şi el acelaşi drum, între Bârlad – de unde era – şi Târgovişte, ca şi el, în noaptea aceea, dar în sens invers.
Aşadar, Cupa lui „U” – povestea. Clujenii termină în acel campionat pe locul 7, dar bat tur-retur pe Dinamo, făcându-l fericit pe suporterul lor de conjunctură, acolo, pe Prut. În fine. E 3-1 la Cluj pentru „U” şi 2-1 la Bucureşti, cu golul hotărâtor al lui Adam. Iar în Cupă primul drum e la Reşiţa, cu CSM, o echipă de „B”, iar 2-1, dublă acelaşi Adam, golgeterul ţării, asta ca să precizăm nişte lucruri. În optimi, pe teren neutru, la Braşov, tot 2-1, cu Farul, tot Adam, dar şi Neşu, tatăl lui Mihăiţă, cu un gol incredibil.
Buuun. Sferturi de finală. 3-1 cu ASA Tg. Mureş, Adam, Szabo şi Remus Câmpeanu. Şi în fine, semifinala cu Progresul, din nou la Braşov, centrul geografico-sentimental al ţării. Avea să rămână cel mai lung, cel mai ciudat şi, în cele din urmă, cel mai calculat meci din istoria fotbalului românesc.
Povestea e aşa. Lume puţină la stadion, asta pentru că se joacă pe „Tineretului”, deşi toate meciurile din an se disputaseră pe „Tractorul”. Mii de oameni se enervează şi nu mai ajung unde trebuie, cei care ajung pierd începutul, dar nimic nu e de pierdut. Meciul e alb până în minutul 52, când Mafteuță și Mateianu lucrează pentru un șut al lui Tică Popescu. Progresul are 1-0. În 10 minute însă Peteanu face henț și Adam egalează: 1-1. Marius Bretan țintește bara (ani mulți, în copilărie, tata avea să mă alinte așa, Marius Bretan!), Progresul scapă, scapă și cu două minute înainte de final, când Adam ratează cu poarta goală. Era 4 iulie, era cald de leșinai, zice Remus Câmpeanu și niciunul dintre noi nu mai avea luciditate.
Prelungiri. După 5 minute, Adam profită de o bâlbâială Știrbei – Popescu și face 2-1 pentru „U”. Peste alte două minute, penalty pentru Progresul. Corecţie Tică Popescu. Şi gata. Cine merge însă în finală? Antrenorii Andrei Sepsy şi Robert Cosmoc tremură. „U” are o echipă tânără, dar oare…? Dincolo, Titus Ozon e un car de nervi. În mod normal ceilalţi, că-s studenţi, ar fi mai tineri, dar el ştie şi simte că ai lui ar fi fost în finală dacă… Dacă.
Dacă înainte de meci, Mândru, portarul lui, nu venea să-i ceară să nu intre. „Bine, dar eşti portarul naţionalei… Ce să fac acum?!” „Apără Cosma, nea Titus, zău, nu mă simt bine!...” „Ce ai?!” „Nu mă simt bine, nu mă simt în stare!...” „Ce ai??” „Nu mă simt în largul meu, am o presimţire rea… Zău, nea Titus!”
Dincolo, „uiştii” calculează. Au trecut aproape 7 ore de la începutul meciului. Transpiră rece: Traian Georgescu are 35 de ani. Sau 34? Că nu i-a împlinit… Moguţ are 32, din aprilie… Suciu – 31, Vasile Alexandru are 30. „Şi mai ziceai că e student în anul II, nea Sepsy, cât are Marius? Bretan cât are?”
Progresiştii numără şi ei. Mândru, nea Titus, era mai tânăr decât Cosma cu doi ani, zice Mafteuţă.
În fine, la cabina arbitrilor se face totalul: Ştiinţa Cluj – 324 de ani, Progresul – 325!! Florea Tănăsescu, observatorul partidei şi secretar al FRF, anunţă că abia luni vor oficializa verdictul, la sediu. Şi că, da, în cealaltă semifinală se produsese surpriza: Dinamo Piteşti eliminase campioana, Dinamo, cu 1-0!
Calcule din nou. La Progresul, Ozon e prăbuşit. Cineva din club îi şopteşte că „de sus” i se cere demisia dacă nu se adună mai puţin decât în dreptul lui „U”. De ce nu l-a băgat pe Mândru? Că era şi portar de naţională, poftim!
…Calcule finale, în „Sportul” de marţi, 6 iulie 1965: „U” are o medie de 26 de ani, 11 luni şi 24 de zile, progresul – 27 de ani, 1 lună şi 25 de zile! Final: Ştiinţa Cluj în finală. Dar despre finala lui Gaudeamus Igitur într-o altă poveste. Totul se decisese în 7 ore. Pentru totdeauna.
