Întâmplarea face să mă fi născut pe Bulevardul Republicii, nr. 237, în oraşul Bârlad.
Locuiam acolo la sfârşitul anilor ’60 şi vizavi de blocul nostru aveam o celebritate. Se numea
Nicolae Rainea şi a rămas cel mai titrat arbitru român all-time, fluierând o finală de Cupa
Campionilor Europeni (Hamburg SV – Juventus Torino 1-0, în 1983) şi la trei turnee finale de
Cupă Mondială (’74 – Germania Federală, ’78 – Argentina, ’82 – Spania).
Drumurile duceau însă şi atunci, ca şi acum, mai toate la Bucureşti şi de acolo, pentru
unii, chiar mai departe! Într-o astfel de zi, cu drum la Capitală, ne-am nimerit în acelaşi
compartiment de tren. Eu – un puşti, taică-meu şi celebrul nea Nicu (Nu mă-nnebuni,
arbitrul?! încă nu se lansase pe piaţă ca slogan). Şi taică-meu, care se cunoştea cu vecinu’, îl
întreabă de ce trăsese, cu o etapă în urmă, la un Dinamo – Steaua, discret şi direct, cu
echipa Miliţiei noastre populare.
La fel de discret, marele arbitru, pe care la finalul călătoriei pe ruta Bârlad – Bucureşti
îl aştepta o alta Otopeni – Frankfurt (sau Paris ori Roma, cine mai ştie?!), s-a desfăcut uşor
la sacou şi a scos din buzunarul interior un soi de carnet verde pe care scria auriu
PAŞAPORT. L-a vârât apoi, grijuliu, înapoi şi a zis: „De ce? D’asta!”
Menţionez că nu ştiu dacă şi atunci paşapoartele se dădeau pe Iorga. Deşi cred că
mai degrabă pe Postelnicu.
Aşa, între forţa Internelor şi mirosul de libertate pe care Craiova îl lăsa peste tot, am
trăit în anii aceia. Bârladul şi casa noastră, un apartament de două camere la ultimul etaj, de
pe Bulevardul Republicii, au reprezentat pentru mine punctul plecării.
Mi-e tare drag să-mi aduc aminte acum de cum trăiam noi pe-atunci, dar nu reuşesc
din amintirile mele. Nu am sau am foarte puţine. Cât au trăit, ai mei au regretat plecarea din
Bârlad „la Bucureşti”, pe care au făcut-o pentru ca eu să învăţ la şcoli pe care tatăl meu le
credea mai importante decât cele din Iaşi, de pildă, acolo unde duceau argumentele mamei.
Mama, care nu-şi dorea să se întoarcă la Otopeni, în marginea Bucureştilor, acolo unde, în
cele din urmă, prin 1977-1978, ne-am întors. De fapt atunci a reuşit tata să obţină dezlegarea
de la primul secretar al judeţenei de partid Vaslui. Mama se întorsese acasă cu mine încă din
1973, cred. Soră-mea rămăsese la Bârlad, la Liceul Internat, mai mare fiind cu zece ani şi
jumătate. Cutremurul din ’77, care l-a prins pe taică-meu în apartamentul din Tutova, la SMA,
unde era director, a fost hotărâtor. Depărtarea de noi, de mine şi de mama (între timp şi soră-
mea terminase cu Bârladul), tragedia care se consumase fără a şti unii de alţii, cioburile
geamurilor care i s-au spart în faţă încercând să iasă pe holul exterior al blocului, teama că
ne pierde, toate la un loc, povestite secretarului (primu’!) de la judeţ, au avut în cele din urmă
efect şi ne-am „reîntregit familia”, cum se zicea pe atunci. Numai că nu plecase vreunul din
noi în „Refege”, aşa era moda, chit că maică-mea, care lucra la Institutul de Geriatrie al Anei
Aslan aproape în exclusivitate cu „străini”, primea lunar câte o invitaţie de a merge în Italia, în
State ori în Franţa de la pacienţii ei. Până la urmă am rămas toţi pe loc, doar tata şi-a
continuat, până la cutremurul din 4 martie ’77, cum spuneam, naveta. Bârlad – Bucureşti.
Revin. De multe ori, în acelaşi compartiment de clasa întâi cu Nicolae Rainea alături.
…Ştiu că am fost tare necăjiţi după finala Cupei României din 1975, prima pentru
Craiova, prima şi pentru marele, deja, arbitru. Rainea oficiase la Campionatul Mondial din
1974 şi venea cu o autoritate copleşitoare la momentul finalei.
Era 12 iulie, s-a jucat în nocturnă. Meciul l-am văzut, cred, la televizor, aşa cum îl
revăd, de vreo 12 ani, aproape sezon de sezon la „Replay”. Se încadrează la toate capitolele
sentimentale: istoria Craiovei, istoria Rapidului, pe care am sărbătorit-o tot sezonul 2013, la
cei 90 de ani, istoria Cupei României, povestea marilor meciuri… Oricând, cu orice ocazie.
Imaginea e alb-negru, evident şi totul începe cu Rainea ieşind din gura tunelului de pe fostul
„23 August”, încadrat de şirul alb al oltenilor şi de cel „negru” al rapidiştilor.
E meciul în care Craiova deschide scorul prin Deselnicu, după o lovitură liberă de pe
stânga, bătută „la bara a doua” de Teo Ţarălungă. Balaci, care are doar 19 ani, sare
formidabil la cap cu Iordan, retrimite în gura porţii, Oblemenco sare şi el imperial, portarul
Ioniţă blochează poarta, mingea cade la un metru în faţa liniei, sare şi Deselnicu (cred, după
plete, sau Costică Ştefănescu, după „acroşaj”) trimite în plasă. Ţopescu cere regiei de emisie
reluarea, apoi încă una şi încă una, „pentru a înţelege ce a sancţionat arbitrul Rainea la
această fază…” Cu toate reluările Carului 2, nimeni nu înţelege nimic. Până la urmă Ştiinţa
deschide scorul în minutul 54, prin Oblemenco, scăpat singur. Peste 8 minute, Rainea îl
elimină, total gratuit, pe Deselnicu. Peste alte 3 minute, la pachet cu Sandu Neagu de la
Rapid, îl elimină şi pe Berneanu (favoritul maică-mii), iarăşi aiurea. Cernăianu se ridică de pe
bancă şi-l trimite pe Negrilă, un puşti de 21 de ani, în locul lui Ţarălungă.
… E minutul 66 şi Craiova are 1-0 pe tabelă şi doi apărători mai puţin. Era nevoie de
cel care, sub renumele de Negoro, avea să înscrie golul eliminării lui Kaiserslautern, în
martie 1983. Să rămânem însă în 12 iulie 1975, în acea finală. Craiova, campioană cu un an
înainte, rezistă tot mai greu. Rapid, retrogradată în ’74 şi promovată de câteva săptămâni
(finala fusese amânată din cauza inundaţiilor!...), găseşte spaţiile libere şi egalează prin Nae
Manea, cu 20 de minute înainte de final şi tot Nae îl păcăleşte pe Purcaru în fix minutul 100:
2-1 şi Cupa e a Rapidului.
…Tata s-a văzut încă de trei ori de la acel meci cu Rainea în… rapidul Iaşi –
Bucureşti. Nu i-a reproşat nimic vecinului, niciodată. În ’77, după cutremur, tata a venit
acasă, cum v-am spus. În ’78, Rainea s-a angajat la Combinatul din Galaţi şi a arbitrat
celelalte două finale ca gălăţean, cea din ’79, Steaua – Sportul 3-0 şi cea din ’80, Poli
Timişoara – Steaua 2-1. Pe Republicii, în Bârlad, doi prieteni, poate, au lăsat nişte amintiri.
Cu siguranţă, în trenul care venea de la Iaşi spre Bucureşti, la sfârşit de săptămână, altele.
Rainea a continuat să urce. Campionat mondial în ’78 în Argentina, altul în ’82, în
Spania, când Maradona, de care fotbalul lumii tocmai s-a despărțit acum două săptămâni, cu
tricoul sfâşiat de marcajul ucigător al lui Gentile, a primit de la nea Nicu „galben” pentru…
proteste (!). Între timp, alt turneu final, Euro 1980, inclusiv finala, câștigată de Germania
Federală cu 2-1 în compania Belgiei, cu o dublă a lui Hrubesch și un gol al lui Vandereycken,
la Roma, 267 de meciuri în Liga I, 18 ani pe lista FIFA, două semifinale de Cupa Campionilor
Europeni, două finale de Cupa UEFA, Supercupa Europei din ’78 şi sfârşitul magnific de
carieră, finala CCE din 1983, SV Hamburg – Juventus Torino 1-0, Magath dintr-un penalty
dictat de Rainea. Azi e cel mai mare arbitru român all-time, fără concurenţă previzibilă.
Acum vreo zece ani, Cristi Coste mi-a dat un număr de telefon. Tavi Cojocaru, de la
„Fanatik”, îl vizitase pe uriaşul arbitru, pentru un interviu, la Spitalul Municipal, unde era
internat. Rainea îl rugase să-mi dea mie acel număr, să-l sun. „Ca de la bârlădean la
bârlădean, spune-i să mă sune.” Încheiase cu bine o operaţie cruntă. L-am sunat ca să-l rog
să-mi arate ca altcuiva, acum 50 de ani, paşaportul. Să-i spun că e unul dintre puţinii români
care l-au meritat în acei ani. Ca de la bârlădean la bârlădean. Şi să-mi spună, poate ne aude
cineva, cumva, de ce atunci, la prima finală a lui, şi a noastră, când Balaci a sărit la cap…
În primăvara lui 2015 am plecat la Galați într-o mașină cu președintele FCSB, Valeriu
Argăseală, căruia îi fusese mentor, ca atâtor altora, pentru a-l conduce pe ultimul drum pe
marele, inegalabilul arbitru din Bârlad. Nu apucasem să ne mai vedem, ca altădată, în trenul
de Moldova. Cred că Diego îi tot cere explicații acum, ca între uriași.
