Sameş a fost cel mai bun, mai elegant şi mai autentic stoper român pe care l-am văzut vreodată. A debutat în fotbalul mare la Universitatea Craiova, cu care a ratat, la golaveraj (le-a lipsit un gol!), titlul din 1973, în favoarea lui Dinamo. A fost apoi subiectul unui schimb de jucători uluitor, în ecuaţie intrând şi Costică Ştefănescu, de la Steaua. Ambii au ajuns liderii noii lor echipe, apoi au alcătuit, ani buni, cuplul de fundaşi centrali ai echipei naţionale ai cărei căpitani au fost, când unul, când celălalt.
Sameş avea forţa unui Pujol, eleganţa lui Chivu şi jocul aerian al lui Magic Johnson, doar că folosea capul şi nu mâinile, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. În naţională l-a debutat Valentin Stănescu, în aprilie 1973, într-un 0-2 la Kiev, cu URSS. Sameş a ţinut atunci la Blohin, marea vedetă a sovieticilor, pentru care au marcat Onişenko şi moldoveanul de la Chişinău, Muntean. Hai să vă spun şi echipa debutului lui Sameş, cu precizarea că în paranteze am trecut echipa de club: Răducanu (Rapid) - L. Sătmăreanu (Steaua) – Pescaru (Steagul Roşu Braşov), Sameş (U Craiova), Deleanu (Dinamo) – Dumitru (Steaua), Anca (U Cluj), Radu Nunweiller (Dinamo) – Troi (FC Argeş), Dumitrache (Dinamo), Lucescu (Dinamo). Au mai jucat Remus Vlad (FC Argeş), Beldeanu (FCM Reşiţa), Viorel Mureşan (U Cluj) şi Marcu (U Craiova).
Sameş a strâns 49 de selecţii şi a marcat de 3 ori pentru naţională, făcând meciul carierei în 29 aprilie 1981, pe Wembley, 0-0 cu Anglia în preliminariile CM din Spania. A fost „the best” în condiţiile în care Anglia ataca prin Robson, Brooking, Trevor Francis şi Woodcock, printre cei mai buni atacanţi ai Europei.
De acest meci se leagă şi povestea de azi. În 1983, lui Sameş i s-a arătat uşa la Steaua. O soră avusese fireasca inspiraţie de a rămâne în RFG şi, cum Ştefan era militar, devenise incompatibil cu clubul MApN. A ajuns la Rapid şi, la un antrenament cu echipa de tineret (era suspendat pentru cumul de cartonaşe), s-a oprit din fuleu, lăsându-i pe ceilalţi, nişte puşti, să alerge. Atunci cineva i-a strigat să alerge, de undeva din tribună. Sameş, vexat, s-a întors în direcţia omului şi i-a zis: „Alo! Eu sunt Ştefan Sameş şi l-am ţinut acum 2 ani pe Francis, pe Wembley! Tu cine eşti?” „Eu sunt Costea şi am jucat cu Baratky, Auer şi Ionică Bogdan la Rapid, contra Venusului şi Ripensiei!” Atunci Sameş s-a dus şi i-a strâns mâna bătrânului, aşa, ca de la legendă la legendă. Dacă înţelegeţi ce vreau să spun!
P.S. Ca să vedeţi ce perioadă a acoperit la „naţională”, să vă spun că Sameş a jucat ultima oară în noiembrie ’82, 1-4 cu RDG, chemat fiind de Mircea Lucescu într-o echipă cu debutanţii Coraş şi Duckadam, cu Rednic, Andone, Klein, Gabor sau Gino Iorgulescu... Pregăteau meciul cu Italia de la Florenţa, din 4.12.1982 (în câteva săptămâni se fac 40 de ani!), un 0-0 precum cel de pe Wembley, de altădată...
