E 8 decembrie 1985. E iarnă de-o săptămână şi nu se vede încă vreun semn, doar în calendar se vede. Craiova joacă în Ghencea. În fine, plecăm spre stadion. Cu Dacia noastră, 8-B-6884, parcăm departe de arenă, unde e loc şi ne grăbim, deşi e devreme. Dar tata mă trage de mână un pic, deşi termin, peste o jumătate de an, liceul... Ne grăbim să pândim sosirea autocarului Craiovei, tata a aflat că prietenul şi colegul lui din facultate, Titi Deliu, antrenorul cu care Ştiinţa a luat Cupa în ’77, e pe bancă azi şi, într-adevăr, când luxosul autocar se apropie de poartă, tata face un pas în faţă, de pe trotuar, Deliu e atent şi îl vede, uşa pufăie în faţă, ei doi se îmbrăţişează pe scară, eu sunt topit de mândrie, alţi suporteri ai Craiovei de lângă noi se dau deoparte cu respect, antrenorul Craiovei îmi întinde mâna, „puştiul tău, George?” „care puşti, are 18 ani”, parcă-l aud pe tata, Deliu are un trening impecabil alb-albastru, la geamuri îi recunosc pe Lung, pe Irimescu, pe Cârţu, apoi un puşti, cine-o fi?, cu părul lung-lung, cârlionţat, lipit cu fruntea de sticla parbrizului.
Intrăm. Stadionul e plin ochi, Steaua e pe val. După şapte ani e iar campioană, în vară ne-au bătut în finala Cupei cu 2-1, dar atunci ne-au lipsit Cămătaru, Ungureanu, Beldeanu, am avut doi eliminaţi, pe Irimescu şi Tilihoi şi, oricum, în minutul 73 era încă 1-1.
Ieşim la încălzire. Iese şi Steaua. Tata şi cu mine suntem izolaţi la tribuna a doua, singuri. Galeria e la peluză, în dreapta noastră, multe uniforme kaki vizavi şi în cealaltă peluză. „Luptă Steaua! Luptă Steaua!” Ai noştri răspund imediat şi tună: „Ştiinţa! Ştiinţa! Ştiinţa!” Un ofiţer din faţa noastră se apleacă la urechea vecinului şi şopteşte, dar îl aud: „Ce strigă ăştia, mă? Tisa?! Tisa?! Ce-i aia Tisa?”
În fond, poate fi bine. De ce nu? În toamna asta am eliminat pe Monaco, în Cupa Cupelor, e adevărat, Steaua e în sferturile Cupei Campionilor, ei şi, am fost şi noi acolo, în ’82. Tot în ’82 i-am bătut, parcă tot în decembrie, chiar aici, pe Ghencea, cu 3-1, iar astă-primăvară le-am dat 5-2 în iunie, cu o săptămână înaintea finalei de Cupă, cât erau ei de campioni. Ce făcuseră Cămătaru şi Cârţu cu ei!...
...Începe. A început deja. (Ce vă spuneam la început de victimă şi călău?) Steaua e peste tot, şi pe stânga şi pe dreapta, Lung scoate dramatic un şut laser de-al lui Bölöni, mingea e tot la ei, mereu la ei, chiar şi atunci când e la noi, e tot la ei, sare din gheata lui Mănăilă, e la Lăcătuş şi e pericol mare, iar. Mă uit la ceas, mă uit la tata, care nu clipeşte, nu respiră. Nu mişc nici eu, deci nu mă înşel. Din ’75, de când mergem după ei peste tot, nu am trăit, nu am simţit şi nu am văzut aşa ceva. Craiova noastră e în genunchi, deşi nu joacă rău. De fapt nu mai poate juca. Nu joacă. Nu e lăsată în viaţă (şi ea vrea să supravieţuiască!) de un joc al Stelei cum n-am mai înţeles că ar fi în fotbal. Un carusel de pase într-o viteză parcă fracţionată de câteva respiraţii bruşte care întorc, iar şi iar, jocul. Apărătorii lor par turnuri, nu oameni. Iovan, Bumbescu (olteni de-ai noştri...), Belodedici, Bărbulescu. Mingea îi ascultă doar pe ei, Bölöni întoarce şi, câteodată, frânează tot acest roi care ucide. Mi se pare că o face la un ordin şoptit, venit de pe bancă. De acolo se ridică din când în când cel care orchestrează toată această crimă. Emerich Jenei. E grizonat, elegant şi discret. Gesturile sunt regale, mişcarea mâinii lui declanşează ordinele de atac. Când îi e bine, probabil, le opreşte. El e cel care a imaginat această formulă de tortură a echipelor care i se opun. În după-amiaza asta, noi.
