E foarte posibil ca destul de mulți dintre dumneavoastră să vă gândiți la cotidianul cu acest nume, condus, la începutul anilor 1990, de către Ovidiu Ioanițoaia, în calitate de redactor-șef, dacă nu mă înșel și memoria nu îmi joacă vreo festă. Eram elev în acei ani, dar îmi amintesc că îl citeam, era un ziar foarte bun. Nu întâmplător a lansat în perioada care i-a urmat apariției nume importante în mass-media, nu neapărat de specialitate. Da, într-adevăr, “Sportul românesc” a reprezentat un nume extrem de important în peisajul presei sportive de la noi din țară, și cred că ar merita o discuție separată, un editorial cel puțin, dacă nu mai mult decât atât, într-un context mai larg, în care să atingem, cu voia dumneavoastră și tema aceasta, a jurnalisticii din anii care au urmat Revoluției din decembrie 1989.
Mă gândesc însă acum la sensul clar al sintagmei și nu la ziarul și nici măcar la vremurile de atunci. Mă gândesc, am scris și pe blogul personal câteva rânduri despre acest lucru, la situația din sportul românesc de astăzi, am tot vorbit și am analizat situația din această vară, care se termină în două-trei săptămâni.
Sigur, a fost, și multora le-a plăcut, între timp, și Olimpiada. Dar aceste Jocuri Olimpice de la Tokio, amânate cu un an, ca și Turneul Final al Campionatului European de fotbal, din cauza pandemiei provocate de infecția cu noul coronavirus, au fost, mai degrabă, o nereușită, un fiasco, pentru noi.
Și atunci m-am întrebat și vă întreb acum și pe voi, prieteni sau nu ai marii competiții globale, unde e sportul românesc pe această hartă gigantică, a performanțelor, dar și a pasiunii? Care mai e forța de reprezentare a acestuia? Care mai sunt posibilitățile sale de exprimare? Se rezumă toată capacitatea acestuia la cele 4 (patru!) medalii obținute în Japonia în această vară? Ori, dimpotrivă, în aceste, de fapt, contra-performanțe trebuie să cercetăm ce se ascunde? Mediocritatea sistemului de pregătire și de management al calității unui sportiv capabil, altfel, chiar de o anumită performanță?
Să mai vorbim despre lipsa bazelor de antrenament? Am tot vorbit. Despre capacitatea elevilor de a face sport în școli? Care e redusă până aproape de zero? Mai are vreun rost? Care? Atunci, haideți să discutăm deschis și fără menajamente. Adevărul trebuie spus până la capăt, nu-i așa? Să admitem atunci că MTS finanțează federațiile fără contracte de obiective serioase, aruncând, practic, cu mari sume de bani, pe fereastră.
Unde e marketingul, mai ales în sporturile cu o vizibilitate, în mod obiectiv, mai redusă?
Cum se încurajează investițiile private în sportul românesc de azi? Pentru că eu văd că, mai degrabă, se descurajează…Tot mai puțini dintre semenii noștri fac sport, iar performanțele, câte mai sunt, vin din hazard. Marile rezultate sunt întâmplătoare. Sunt dezamăgit, ca și cei mai mulți dintre dumneavoastră, de această stare de lucruri.
Sportul trebuie să fie făcut, în primul rând, pentru ideea de sănătate, cred. Dar despre toate acestea vom mai vorbi. Și vom mai suporta, din păcate!
