În campania din ’82-’83, Cârţu a fost titular doar cu Fiorentina şi Shamrock Rovers, la Craiova, a marcat cu amândouă. În rest n-a prea jucat. Câteva minute colo, alte câteva dincolo... Dar atunci, cu Fiorentina, a făcut o fază senzaţională la gol şi alta şocantă, la 0-1. Pentru italieni marcase Daniel Bertoni, la ultima fază din prima repriză, cu capul la un corner, Lung ieşise complet aiurea. Eram, probabil ca toţi, complet deznădăjduit când a început repriza a doua. Italienii impuneau, eleganţi, duri, precişi în tot ce făceau. Ei, şi aşa duri şi precişi, mai aveau şi 1-0, returul la ei... În vara aia cedaseră titlul în faţa lui Juve la un punct diferenţă, pierduseră doar două meciuri tot campionatul, primiseră 17 goluri în 30 de etape, tot în vara aia Italia luase titlul mondial, Passarella, căpitanul Argentinei şi Bertoni îl aveau de patru ani deja... Ei, apropo de faza-şoc. La 1-0 pentru ei, Cârţu atacă undeva pe partea noastră stângă şi, repliat, în faţa lui apare Bertoni. Care ne înscrisese, ceva mai devreme. Care nu doar atât, mai era şi campion mondial, după o finală Argentina – Olanda în care el şi Kempes dăduseră golurile titlului. Care, jucător fiind la Independiente Buenos Aires, cucerise patru Copa Libertadores, între 1972 şi 1975, la ultima finală, în baraj, marcase golul decisiv. Deci Cârţu se pomeneşte în faţă cu Bertoni. Argentinianul tatonează şi apoi se aruncă, brusc, în întâmpinare. Cârţu, un pic surprins, îi trece mingea printre picioare şi se opreşte. (Ah, ce mă putea enerva chestia asta a lui, că după ce trecea de un adversar nu câştiga teren. Bine ziceau unii că e lent!) Bertoni, umilit, revine şi încearcă încă o dată intercepţia. Distrat, Cârţu pare şi mai surprins de atac şi îi trece iar mingea printre picioare. Atât. Apoi Ungureanu a făcut 1-1, Craiova a mai avut două bare, iar Cârţu şi Balaci au înscris pentru 3-1.
... Cel mai mult, cel mai tare, cel mai frumos, ba nu, cel mai definitoriu pentru Sorin nu este însă golul cu italienii. Nici cel cu Betis, nici cele cu Olympiakos. Poate nici măcar cele 4 (patru!) marcate Stelei într-un meci din ’83 fabulos, când Duckadam, Belodedici, Florin Marin, Tudorel Stoica se transformaseră în subiecte de tortură. Noi, cei 40.000 din tribune, râdeam. Pentru că era jocul lui Sorin.
Golul meu şi al lui (al meu e mai mult decât al lui, fiindcă eram în tribună cu tata şi fiindcă aveam doar 16 ani) e cel din partida Dinamo – Universitatea, din penultima (cred) etapă din 1983. 18 iunie, ca la Waterloo. Plouase. Dinamo avea 1-0, era ca şi campioană, meciul curgea spre sfârşit, ăia strigau în tribune „hei, hei, Di-na-mo! hei, hei, Di-na-mo!”, galeria Craiovei tăcea de ceva vreme. Cântase până atunci minunat, dar acum se oprise, n-o ajuta nici finalul ăsta în care parcă Ştiinţa nu mai avea forţă de nimic. Minutul 89, 90. Augustin se plimbă elegant cu balonul în faţa propriului careu şi-i pasează, un pic prea tare, înapoi, lui Stănescu, parcă. Uitat în teritoriile ocupate chiar de-ai lui, Negrilă ajunge primul la minge, trage, Moraru respinge la vreo 14 metri, Cârţu e mai rapid ca Ion Marin, preia scurt şi e faţă-n faţă cu Moraru, cabrat, gata de orice reacţie. Dar Sorin nu e gata de orice execuţie, ci are un răspuns, poate la faptul că Dinamo luase cum luase acel titlu, în cel mai bun sezon din istorie al celei mai mari echipe româneşti din istorie. Cârţu înţeapă uşor mingea, cu şpiţul, liftat un pic. Balonul pleacă încet prin aer, aproape fără să se înalţe, iar Sorin se întoarce cu spatele, fără să mai aştepte să vadă ce se întâmplă. Urmarea e că mingea aterizează la un metru în faţa liniei şi pare a se opri în noroi. Moraru se întoarce fulgerător şi plonjează, Stănescu şi Ion Marin se aruncă să „scoată”. Toţi trei însă se prăbuşesc în mâzga aia, în timp ce mingea trece lent, foarte lent, linia porţii. Şi se opreşte la 20 de centimetri, dincolo. Atunci, Cârţu întoarce capul, vede şi se duce râzând spre ai lui: Dinamo – Craiova 1-1.
... Peste fix o săptămână, etapa de acasă, cu Steaua. 5-2. Patru goluri Cârţu, v-am amintit deja meciul. (În tur fusese 3-1 pentru Craiova în Ghencea.) Sorin ratează un penalty. Aşa cum a ratat şi două titluri de golgheter, la un gol. O dată în faţa lui Iordănescu, altă dată în faţa lui Grosu, cred.
... Să închei. În 1985, când marea echipă a Stelei pleca pe drumul la capătul căruia, primăvara următoare, avea să se afle Sevilla sau, mă rog, Barcelona, Craiova joacă finala de Cupă cu aproape aceiaşi băieţi care vor lua Cupa Campionilor. Cu două săptămâni înainte de finală, la Craiova, Universitatea îi dă iar un 5-2 fabulos Stelei. Atunci, Cămătaru e omul meciului, dar acum, în finală, e accidentat. La fel şi Ungureanu, joacă Marin Matei în locul lui, un puşti de la Electroputere. Nu e nici Ţicleanu, nici Balaci. Nu mai e nici Zoli Crişan, nici Donose, nici Beldeanu. Şi, din minutul 10, Lăcătuş face 1-0.
65.000 de oameni, pe „23 August”. Jumătate olteni. Dar Craiova e cu Mănăilă, cu Bâcu, cu Adrian Popescu, cu Matei ăla (ţinea la Lăcătuş), cu Săndoi care are 20 de ani doar... Iar Ştefănescu 34... Rezistăm însă. În minutul 66 este eliminat Irimescu, aiurea. (La pauză am citit un capitol din „Patul lui Procust”, asta ţin minte. Încercam să mă liniştesc, să nu caut să-mi fac speranţe, Steaua juca formidabil. Îmi luasem cartea la mine pentru că mă dusesem cu trei ore înainte, să prind loc. Şi îmi şi plăcea. Abia terminasem „Concert din muzică de Bach” a Hortensiei Papadat, târâş, pe genunchi, înghesuit prin „49”, autobuzul care mă ducea la Otopeni, fusese groaznic de citit cartea aia... Groaznic! Dar eram olimpic la română, la anul dădeam la Filologie, trebuia. Trebuia! Camil însă, chiar şi-n soarele de pe stadion, era o plăcere care te putea face să crezi. Sau să uiţi.)
Ei, şi după eliminarea lui Irimescu, la vreo două minute, Cârţu primeşte de la Bâcu, un soi de „un-doi”, un balon la vreo 30 de metri. În faţă, în linie, Iovan, Bumbescu, colegul lui de la Leeds, Belodedici. Tudorel Stoica şi Bölöni ies în întâmpinare... Mă uit distrat la fază. Ce se poate întâmpla? Pe unde să treci? Cu un minut în urmă ieşise şi Geolgău, ca să intre Săndoi, să acopere apărarea rămasă fără Iribar. Ce dracu’ să mai faci, deci? Să tragi? Dar de la 30 de metri la noi trăgea doar Iribar. Sau Beldeanu, care nu mai sunt... Sau, poate, Ungureanu..., dar Sorin, niciodată. El intra cu mingea în poartă, nu altfel. Aşa că, în chiar secunda în care primeşte de la Bâcu, Sorin ridică privirea şi trage fulgerător. Vinclu! Duckadam nici nu clipeşte. E 1-1 şi 30.000 de olteni explodează.
... Craiova pierde finala, Tilihoi e şi el eliminat, Piţurcă dă golul victoriei, dar nu despre asta vorbim. Peste un an şi jumătate, Cârţu va pleca la Electro, antrenor-jucător, apoi se va întoarce la Ştiinţa. Ştiţi povestea. Toamna lui ’89. Victoria – Dinamo – Steaua. Eventul în ’91. Dar despre antrenor, altă dată, altundeva.
Cum vă spuneam, Cârţu te lăsa să râzi. Atât.
