Sorin are multe. Multe de tot, poate ca nimeni dintre ai noştri. Ciudat, dar fantezistul răvăşind iarba, pe nefericiţii din faţa lui şi nişte EKG-uri, e cel mai limpede teoretician de azi al Craiovei de atunci. Poate că e corect să fie aşa, poate că e chiar aşa. Cârţu a jucat 11 ani la rând în alb şi în albastru, apoi a antrenat Ştiinţa, a făcut Revoluţie, la propriu, înainte de Revoluţie, la figurat, a luat eventul cu Ştiinţa (e singurul dintre toţi care a reuşit asta şi ca jucător şi ca antrenor), dar mai ales a zâmbit. Cârţu are nişte lumini ale lui şi numai ale lui. Îl făcea pe tata să râdă, ceea ce era enorm. Şi foarte greu.
Bătea Steaua, pe unde o apuca, oricând, oriunde, oricum şi mereu. A dat (dădea?) cele mai frumoase, imposibile şi indescriptibile goluri din istoria autentică şi sentimentală a Craiovei. A umilit pe Fiorentina, Betis Sevilla, Olympiakos Pireu, pe Leeds United şi pe Dinamo, pe cine a vrut, când a vrut.
„Dacă Sorin Cârţu ar fi marcat al doilea gol în partida de miercuri, cu Betis Sevilla, după acel stop, acea preluare în aer şi acel şut, cu mingea venindu-i peste cap, care a izbit bara şi nu plasa, ei bine, el şi-ar fi petrecut, în acel caz, tot restul vieţii dând autografe”, scria Adrian Păunescu în „Flacăra” de după returul cu Betis, din toamna lui ’84. „Dar acel 1984, toamna aceea, meciurile cu spaniolii, apoi cu grecii, în care eu am înscris şi aici şi la Atena, 1-0 şi 1-0, ăla de acolo a fost iar capodoperă, apoi dubla cu iugoslavii de la Zeleznicear Sarajevo, atunci a fost sfârşitul a tot. Nu cu Benfica.”, îmi zice Sorin, după ce au trecut de mult cei 20 de ani şi de atunci, şi de când ne cunoaştem. „Ştiu, cu bara de acolo, la Sarajevo, pe care o visezi, pe care nu poţi s-o uiţi, pentru că bătuserăm cu 2-0 acasă şi era încă 0-0 când iar o bară te-a oprit...”, îi zic şi trag din ţigară, acum la 30 de ani, de fapt după, într-un studio de televiziune. Nu mai am 10 ani, el nu mai are 21. Din păcate. Poimâine nu mai e ziua mea. Dar poate că e a lui. Omul grizonat din faţa mea zâmbeşte. „Continuăm?” „Cu ce vrei.” „Cu Italia, cu cele 107 goluri din campionat, cu cele 11 din Europa, cu Armani şi Isus, cu tot ce-a fost, cu noaptea de după Benfica, apoi cu primul secretar Ion Traian Ştefănescu, cu Victoria lui Postelnicu, cu Gică Popescu, cu...” „Cu ce vrei”, zice Sorin şi zâmbeşte. Au trecut 37 de ani de la finala aceea de pe „Republicii” şi ne oprim din cuvinte. Intrăm în direct. Trebuie.
Cârţu, într-un moment de grație. Aproape toate au fost așa, îmi vine să zic. Cârțu făcea pe teren nebunii, goluri împotriva logicii. Paranteză. De altfel, „a face gol” este o expresie tare dragă lui, special adusă din limba italiană, unde aşa se spune, „fare gol”, la „a marca, a înscrie un gol”. Cârţu o foloseşte, jumătate ironic, când vorbeşte despre vreun atacant: „Ce să-i spun ăstuia..., nu vezi că nu face gol?” Am închis paranteza.
Sorin Cârţu, fotbalist român, nu „te executa”, ca Balaci, de pildă. Cârţu părea întotdeauna , dar întotdeauna, că face inconştient ce face, totul era atât de surprinzător, încât pe propria lui faţă se putea citi surpriza. Uneori, bucuria. De cele mai multe ori, încântarea că i-a ieşit ceea ce părea să nu-şi fi propus. Cum a fost golul din finala Cupei, din ’85, cu Steaua.
Sorin, un emotiv, un actor (niciodată teatral, teatral era Zoli Crişan!...) care, blocat de propria emoţie în faţa a ceea ce urma să-ţi facă, intra într-un fel de transă şi dădea drumul la toate vicleşugurile pentru a-şi atinge scopurile. De fapt, el cam presimţea ce te-aşteaptă.
Ce să spun mai repede despre el?? Că a fost la un pas de a claca după bara aceea de la Sarajevo din ’84? Dar mai ţineţi minte cum s-a întâmplat? Eu o văd la „Replay”, cotrobăind prin arhiva Televiziunii şi n-am respiraţie, de fiecare dată. Craiova bătuse cu 2-0 acasă pe Zeleznicear şi acolo ne fixaserăm pe un 0-0 care părea solid. Minutele treceau şi Sorin, fără Balaci lângă el (Ilie mi-a zis: „Cârţanu şi-a dat drumul la joc când eu n-am mai fost acolo.” Apropo de emoţii şi blocaje.), se zbate singur în atac. Primeşte o minge sus, pe la 18 metri, cam în poziţie de inter dreapta, aşa. Stop în aer, cu dreptul. Evită primul fundaş din corp, mingea cade, se întoarce în unghi ca pentru a o lovi cu stângul, mingea sare din gazon şi Sorin dă cu stângul, lung, mingea izbeşte bara şi Cârţu se prăbuşeşte în genunchi. „Am fi avut 1-0 şi cu 2-0 de acasă, nu cred că ăia ar mai fi crezut că pot întoarce. La scorul ăla, şi 3 dacă ne dădeau, erau eliminaţi. Aşa, au făcut ei 1-0, apoi 2-0 şi când au egalat la general, am căzut noi... Cu un an înainte ne eliminase Hajduk Split, primul meci după Benfica... bătuserăm 1-0 la Craiova, eu pasă de gol pentru Geolgău.” („Am fost la meci, cu tata, bineînţeles, ne dăduseră bilete în sectoare diferite, până la urmă am stat împreună, îţi povestesc eu, lasă ’83, zi de ’84, Sorin...”)
„Păi da, atunci se crease aşa, crunt, complexul ăla faţă de echipele iugoslave, ne scosese cu vreo 10 ani înainte şi Steaua Roşie Belgrad, cu Filipovici în echipă, apoi cu Benfica, uite, ce să vezi, tot Filipovici ne-a eliminat, după aia Hajduk, cum ţi-am zis... Noi, fără Balaci, fără Ştefănescu, la Craiova a jucat Donose libero în locul lui, fără Cami, fără Zoli. La pauză la ei a fost 0-0, apoi infern, Mariuse... Nicio echipă, niciodată nu a dominat Craiova cum au făcut-o croaţii ăia atunci, după pauză. Ce-am trăit atunci, săracu’ Silvică era nebun în poartă... Culmea e că am rezistat, am luat golul după ce trecuse presiunea aia formidabilă...” „Zoran Vujovici, minutul 63, ăla care avea să facă senzaţie în Franţa apoi, la Bordeaux, la Cannes...” „Ăla! Bravo!”
... Asta e teoria lui Cârţu. Că Maxima s-a destrămat cu totul atunci, în 1984, după Betis, după Olympiakos şi odată cu calificarea pierdută la Sarajevo. „Dacă treceam iar în primăvară în cupele europene, ne-am fi salvat. Nu mai pleca nimeni, chiar ar fi înţeles toată lumea că la Craiova e cea mai mare echipă a tuturor timpurilor... era aşa... o continuare. Dar a fost finalul acolo!”
