Prima şi prima dată l-am văzut pe un stadion când avea doar 21 de ani, în finala de Cupă din ’77. Cred. Adică aşa îmi aduc aminte acum, cine ştie, poate că tata m-o fi dus mai devreme la vreun alt meci unde să-l fi văzut şi eu nu-mi amintesc. Cine ştie? Dar atunci, în iulie ’77, pe „Republicii”, mi-l amintesc perfect. Eu făceam 10 ani peste două zile, el avea 21. E şi asta o chestie. Cea mai importantă chestie e însă că Sorin te făcea să râzi. Atunci m-a făcut să râd şi aşa a rămas, şi eu şi tata: râzând când era vorba de el.
Florin Marin, săracul de el, aproape că se înşurubase în pământ de câte ori îl întorsese Cârţanu la faza de la golul nostru al doilea. Mă văd în tribuna de pe „Republicii”, aproape părăsit de tata, care se dusese jos, la ţâşnitoare, să bea apă, „ţie nu ţi-e sete?”, „nu, nu mi-e”, aşteptând să înceapă repriza a doua. Era zero-zero la pauză şi peste două zile făceam zece ani. La astea mă gândeam: cum naiba o să arăt la zece ani, cum se va uita lumea la mine după ce-o să-i împlinesc şi, mai ales, cum putem să-i batem p-ăştia de la Steaua, mai ales că rataseră şi-un „unşpe” metri? Deci cum?
Balaci, imediat, în 5 minute după pauză, i-a împuşcat primul, apoi Sorin. La 2-0 nu m-am mai gândit decât la cei zece ani de poimâine. Invitaţi, nişte colegi de clasă, verii mei, Cătălin şi Marian, sor-mea, desigur, Carmen, fraţii Buda, Florin, Vlad şi Cătălin, Doru, vecinul, făcuse şi el 10 ani primăvara trecută...
... Cârţu te lăsa să te gândeşti la ale tale. Dacă îşi punea în cap să se ocupe de ceilalţi, chiar se ocupa. Te distra, îi întorcea, îi umilea (aproape întotdeauna), râzând el (aşa cred şi azi!), râzând tu.
Practic, atunci am făcut cunoştinţă. Normal, el neştiind nimic despre mine (vreo 15-20 de ani...), eu ştiind totul despre el. Inima îmi bătea mai tare când punea piciorul pe minge, pentru că urma să se întâmple ceva în secundele care veneau şi, de regulă, mai mereu era altfel! Paradoxal, nu? (Altfel nu ştiu şi nu pot să explic.)
Stop. Trebuie să mă opresc un pic. Să stabilim, totuşi, nişte lucruri trăite despre atacul Craiovei. Zoli Crişan era aripa care fâlfâia, ca un înger presupun, era viteza de blocstart, era bliţul fulgerător care venea aproape întotdeauna dinspre dreapta. Era carisma şi emblema echipei, legitimaţia individuală a unei trupe care se exprima cel mai bine, de olteni pursânge ce erau şi ce sunt, prin ochii de actor ai unui ardelean maghiar, probabil cel mai iubit dintre pământeni. Pus pe fente, imposibil de descris, scrise aproape de mână, într-o viteză devastatoare până şi pentru propria viaţă, până la urmă, Zoli era cel plecat primul în recunoaştere. El se izbea de adversari mai întâi, ceilalţi veneau după. „Se poate, frate!”, îmi închipui că le zicea, întorcându-se cu faţa spre  ai lui, după prima cursă. Dar ce nu se putea pentru Zoli?
Cami, pe numele lui total şi complet, Rodion Gorun Doru Cămătaru, era forţa. Puterea. Gorunul. Cami te izbea. Cami te zdrobea. Mă rog, îi zdrobea. Cu Cami nu te jucai, cu Cami era bine, băiete care te împotriveai Craiovei, era bine dacă supravieţuiai. „Păi tu ştii cum îi puneam pe toţi în cap?”, îmi zice Balaci într-o zi. „Cum, Ilie?” „Păi la primul corner pe care-l aveam, băteam pe colţul scurt, la prima bară şi Cami venea lansat. Buff! Direct în portar, îl băga în plasă. Au, au, ăla abia se ridica de jos, arbitrul dădea fault în atac, Cami se mira, <<Da’ ce-am făcut, dom’le?! Am sărit la cap, ce, nu mai e voie?! Schimbarăţi regulile, vere?!>> La al doilea corner, zice Ilie, la fel. Au, au, iar fault în atac... La al treilea, portaru’ nu mai ieşea pe centrare, cap Cami, gol.” De aici cică începea meciul...
Geolgău nu avea nici viteza lui Zoli, ci aproape aceeaşi viteză ca Zoli. Geolgău nu avea nici pe departe forţa lui Cami, dar pătrundea cel mai sigur pe culoarele deschise de Cami. Geolgău nu avea driblingul lui Balaci, dar îţi rupea coloana, străine, îţi aminteşti?!... Geolgău nu avea fenta lui Cârţu şi nici izbitura din şut a lui Irimescu (pe-astea nu le avea nimeni în Europa), dar avea multe, aproape tot din ce aveau ceilalţi, toţi.
Sorin Cârţu nu avea însă corespondenţe şi nici corespondenţi. Era unic, fabulos, creativ şi am impresia tot mai netă că era surprinzător până şi pentru el însuşi. De-atunci, de la finala aceea de pe „Republicii”, din ’77 şi până în ’89, când a jucat ultimul meci pentru Universitatea (era şi antrenor, se punea singur pe foaie, ceea ce şi merita!), Sorin a însemnat revolta, imaginaţia şi electrocardiograma echipei. Ştiu, se spunea că joacă pe semnătură, că are probleme cu inima – şi chiar avea –, dar suferinzii,chinuiţii eram noi. Nu adversarii lui direcţi, ăia erau resemnaţi, făcuţi de râs temeinic şi cu metodă. Nu, în pericol eram noi, ai lui şi ai Craiovei.
... Mingea e la Cârţu, zicea Sebi Domozină. Şi in-cre-di-bil ce i-a trecut prin cap atacantului Universităţii, dragi ascultători...
Păi ce? Cu Italia, la 1-0, în ’83, cu patru zile înaintea returului cu Benfica, Lucescu l-a trimis, pe final, în locul lui Geolgău. Prima atingere? Suav, „craci” lui Cabrini, cel mai bun fundaş stânga din lume, campion mondial la zi.
Cu Fiorentina, în toamna de dinainte, gol fabulos, de lângă Passarella. La retur, la Florenţa, Tică Oţet nu-l introduce, dar Sorin se bucură, zice că nea Tică a fost inspirat. „Italienii abia mă aşteptau. Antognoni, Galli, Graziani, Passarella, pe toţi îi făcusem în toate felurile... ştiam italiana, le-am spus că de-aia conduc cu 1-0, dăduse gol Bertoni, şi ăla tot campion mondial, cu Argentina, ca şi Passarella, noi avuseserăm o bară, prin Ţicleanu, că de-aia au noroc, că dorm doi în pat... ce nu le-am zis, şi prin semne, ce nu le-am dat, ce nu le-am arătat”, avea să-mi povestească Sorin într-o noapte, prin ’97, la restaurantul chinezesc al lui Cami, de lângă Parc... Cami râdea.

Cartu