A fost într-o duminică. Dintre sutele de meciuri ale Craiovei pe care le-am văzut în aproape 40 de ani, acela, din duminica aceea, a rămas primul. În sufletul meu, în amintirea mea, în ideea, pe care nu am pierdut-o niciodată, că echipa mea, cu numele şi culorile ei, e mai mult decât orice. E supremă.
Paradoxul sau vârsta, tupeul destinului, toate fac ca niciun meci al Craiovei Maxima, ce ciudat, nu?, să nu reuşească să doboare ziua aceea. De ani şi ani, mulţi ani, adorm recitând în gând, ca pe o rugăciune, formula celei mai bune echipe din istoria fotbalului, Lung, Negrilă, Tilihoi, Ştefănescu, Ungureanu, Ţicleanu, Donose, Balaci, Crişan, Cămătaru, Cârţu. Irimescu, Georgău, Beldeanu. Şi Boldici.
Şi totuşi, duminica aceea a fost fără ei în teren. Anii trecuseră, ceva se rupsese şi nu mai erau acolo. Negrilă jucase în etapa aceea, alături de Bîcu, pentru Jiul şi bătuseră Petrolul cu 4-0. Negoro avea 35 de ani. Lung şi Ungureanu băteau cu Steaua lor la Bacău şi jucaseră cu şase luni în urmă finala Cupei Campionilor, cu AC Milan. Balaci antrena Drobeta, în B, Ţicleanu era la Sportul, Cami era în Belgia, la Charleroi, îl lăsase Dinamo să plece, Geolgău juca pentru FC Argeş, Beldeanu se lăsase, ca şi Donose, Ştefănescu, căpitanul, antrena la Braşov, Tilihoi pe la Bocşa, Crişan nu mai juca nici el, iar Cârţu... ei bine, Cârţu era! El şi Irimescu erau antrenorii echipei atunci şi uite că minţeam, Boldici recâştigase în sfârşit postul de titular, la 32 de ani, şi era în poartă. Trei din Maxima, era ceva!
Nu ştiu cum pot să spun că ziua aceea a câştigat, în amintirea mea, toată puterea de seducţie, dar aşa se întâmplă. Cum spuneam, vârsta, aveam 22 de ani, eram student, nu mai aveam 12 ani, ca atunci când eliminam pe Leeds United. Paradoxul? Destinul. Să fiu însă sincer până la capăt. Nu meciul a rămas perfect păstrat în amintire, cât atmosfera, cum n-a mai fost vreodată ca în acea zi. Dovadă că am nevoie şi de caseta şi cronica din „Sportul” de a doua zi, dar şi de mine însumi, cel de atunci.
...Trec, iată, 22 de ani. Sunt în studio la Digi Sport, e sâmbătă seară, aşteptăm să înceapă meciul, e tot Dinamo (nu? ca atunci...) şi tot în Oltenia, dar la Târgu Jiu. Craiova nu mai există. Sau există? Lângă mine, cufundat într-un fotoliu, e Sorin Cârţu; de azi e colaboratorul permanent al „Fanatik”-ului. Vom face aşadar show împreună în emisiunea lui Horia! Zâmbeşte larg, ne îmbrăţişăm, şi eu şi Horia îi admirăm cămaşa, e impecabil ca întotdeauna, Horia îi aruncă peste masă, sigur pe el: „Versace?” „Nu, vine răspunsul, Armani!” „Mă scuzi!” „Nu face nimic. Şi cureaua e tot Armani, am luat-o când am fost la Roma, în Champions League, cu CFR-ul...” Zâmbete. Mă aşez în fotoliul alăturat, în trei minute uităm de ce vedem, suntem amândoi la Craiova, el la marginea terenului, într-un costum impecabil, nu, nu era Armani, n-avea cum să fie, suntem pe 5 noiembrie 1989, el nu e cu părul complet alb, ca azi, eu sunt unul din cei 50.000 care au avut norocul să fie în tribune, se dădea un ceas pe un bilet, dar nimeni nu voia ceasul...
Sorin surâde. „Arbitra Ştreng, din Oradea era. I-am zis, vezi ce-i aici? Mă, băiatule, tu vezi ce-i aici?! Sunt 50.000 de oameni! Gata, s-a dus cu ăştia, cu Dinamo, cu Steaua, vine vremea Craiovei iar! Ai grijă cum faci să scapi de-aici!”
Sorin nu era încă Sorinaccio, nu avea toate televizoarele din casă date pe posturi italieneşti, era, ca noi toţi, pe TVR şi pe sârbi, dar echipa o pregătise pentru un catenaccio total, dur, aspru, calculat la ultima pasă. „Le-am zis în vestiar: luaţi-i tare, daţi în ei la început, dracu’ are curaj să ne dea vreun roşu în primele minute, 10-15 aşa... apoi jucăm 10-10! Zece la zece! Bica la Mateo om la om şi dacă iese de pe teren şi se urcă în autocar, Dănuţe, te duci după el... Mateuţ era Gheata de Aur a Europei anul ăla... În spate, Gică Popescu – libero, Săndoi şi Zamfir – stoperi, Mănăilă în dreapta, Adrian Popescu – stânga. La mijloc Ciurea, Olaru în centru, Badea pe stânga, în faţă Adi Pigulea, unul singur mi-ajunge... Bica la Mateuţ, cum îţi zic. Şi când am jucat cu Steaua la fel l-am pus, la Hagi, om la om...” Apoi a urmat pregătirea, în lungi şi grele minute, a copiilor de mingi. „E 0-0, vă fac eu semn dacă daţi mingea înapoi. Conduc ei, o aruncaţi imediat în teren, avem nevoie de timp... Mă, băgaţi la cap: conducem noi, nicio minge pe teren, o mâncaţi, o pasaţi, o înghiţiţi pe bucăţi! Niciuna nu se întoarce pe teren, cu orice preţ!”
...Rew, rew, rew, cum se spune. E 5 noiembrie 1989, sunt în cămin la Agronomie. Pe toţi colegii mei de cameră, studenţi la Matematică, îi cheamă Adrian. Pe fiul meu, când se va naşte, peste 5 ani, îl va chema la fel, dar din alte motive... Afară e aproape întuneric, deşi e ora 10 dimineaţă. Dintre toţi, doar un Adrian merge la meci, ceilalţi, plus Norocel, care nu-i pasionat, n-au mai prins bilet. Am emoţii mari, am şi bilet. În cameră intră o colegă, mare fană a Craiovei, cu prietenul ei, care e, culmea!, dinamovist. Ea e în fustă mini extrem de scurtă, din doi paşi e în mijocul camerei, apoi în mijlocul patului de la geam. Al ei are un fular de pictor nefericit în jurul gâtului şi rămâne în picioare. Ea îşi întinde picioarele, frumoase, pe pătură şi, o clipă, toţi întoarcem capul. Se vede! Şi ea ştie că se văd şi încrucişează târziu şi lasciv picioarele. Şi ce dacă se văd?, pare a spune, mai bine ziceţi, nu mai aveţi un bilet? Nu, n-avem şi deja e târziu, plecăm... OK, spune fata, iubi, eu intru, dar poate-ţi găsim şi ţie acolo vreun bilet, la stadion, asta e...
Ieşim toţi patru din cameră: eu, Adi de la Matematică, fata şi prietenul ei, renascentistul, cu fularul. Are fata, are fularul, dar n-are bilet. Ceea ce e foarte rău, măcar pentru ziua aia! În curtea căminului, totul se întunecă: sute, mii de oameni curg spre biserica Madona Dudu şi spre stadion. De pe vremea Maximei, de vreo 5 ani, Craiova nu mai reprezentase decât un adversar minor pentru Dinamo, rivalul etern, urât şi blestemat de fiecare pui de oltean încă de la naştere... A venit însă Cârţu antrenor şi din toamna asta ne batem iar cu toţi! Suntem pe 3, cu 15 puncte în 10 etape, Dinamo e prima cu 10 victorii din 10, Steaua e pe 2, a jucat finala Cupei Campionilor Europeni cu Milan, dar cu două luni în urmă Dinamo a bătut-o, în Ghencea chiar, cu 3-0!
Dinamo tocmai se calificase, acum patru zile, în sferturile de finală ale Cupei Cupelor, după 2-0 la Atena şi 6-1 la Bucureşti cu Panathinaikos. Mircea Lucescu reuşise, în sfârşit, să construiască marea echipă a Europei la care lucra de mai bine de 3 ani. Cu Stelea în poartă, Mihăescu, Andone, Rednic şi Klein în apărare, Sabău – dreapta, Lupescu şi Mateuţ centrali, Lupu pe stânga, iar în atac Vaişcovici şi Răducioiu. (De altfel, asta e şi formula din acea după-amiază de la Craiova.)
