Duminica asta, pe 10 ianuarie, primul Replay din 2021 îi este dedicat celui cu care îmi
închipuiam în copilărie că semăn. Aurel Țicleanu. De altfel îi și spun asta în emisiune, dar
cine să te creadă, că arătam la fel când eram în clasa a zecea, azi, la 53 de ani, ai mei, sau
la 62, ai lui? Pe care îi împlinește peste doar câteva zile, pe 20 ianuarie, la mulți ani, Aurel,
să fii sănătos și norocos în toate! E un Replay care ne-a emoționat, pe Marian Olaianos,
realizatorul lui de atâta timp (de 12 ani suntem împreună, el e încă și mai vechi, cum spunea
Caragiale), pe mine și, într-un fel aparte, pe fotbalistul cu care începea întotdeauna, în ziar,
în cărți sau în gând, cea mai bună linie de mijloc din istoria fotbalului românesc: Țicleanu,
Donose, Balaci, Beldeanu. Plus Irimescu.
Dar aici aș vrea să vă spun o altă poveste, o istorie a unei secunde sau a unei șoapte.
Sau poate a unui strigăt care încă se mai aude traversând timpul trăirii și se mărturisește azi.
Acum exact 11 ani, pe 7 ianuarie 2010, eram în Kuweit, pentru un film pe care îl
realizam pentru TVR Media despre cariera celui mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor,
Ilie Balaci. Într-o seară, Ilie, cu care eram la o cafea într-un mall cât cartierul Pajura, i-a sunat
pe Geolgău şi pe Ţicleanu, şi ei antrenori, ca şi Marele Blond, în Kuweit City, şi le-a dat
întâlnire a doua zi la prânz, într-un local superb, undeva pe ţărmul Mării Arabiei, să mai
vorbim, să mai povestim despre Universitatea de fotbal Craiova de altădată, de sub bagheta
lui Ilie, bineînţeles... Iniţial, ideea era ca la întâlnirea noastră să vină şi Costică Ştefănescu,
care antrena tot în Kuweit sau, mă rog, antrenase, dar se despărţise de clubul respectiv cu
doar două săptămâni înainte de venirea mea acolo. Eu ratasem momentul stabilit în toamna
lui 2009 cu Ilie pentru realizarea filmului. Marele Blond îmi spusese să vin, dacă pot, de
Crăciunul acelui an, pentru că şeicii care conduceau pe Al-Khazma antamaseră un meci
amical cu Barcelona lui Messi şi Guardiola. Şeicii plăteau 3 milioane de dolari, iar Barca mai
rămânea trei zile în Golf, după ce tot acolo aveau să participe şi să câştige Campionatul
Mondial al Cluburilor. Catalanii au venit şi Ilie a făcut 1-1 cu ei, într-un amical nu tocmai
liniştit, plin de nervi şi cu o tensiune care nu dădea de înţeles cât plătiseră arabii pentru a-i
mai ţine acolo pe ai lui Xavi.
Am ajuns până la urmă în ianuarie 2010 şi am ratat şi amicalul cu Barcelona, dar şi
prezenţa lui Costică Ştefănescu, care, cum spuneam, se despărţise de clubul din Kuweit
pentru a semna cu altul, din Golf. În fine, acum opt ani aproape, după ziua neagră de 20
august 2013, vorbind la Radio Sport Total la telefon cu Aurică Ţicleanu despre Costică,
despre cum erau ei şi mai ales despre marea lor ratare, regretul vieţii tuturor care au fost
care şi care încă mai sunt, meciul cu Benfica din 20 aprilie 1983, ne-am amintit şi ziua aceea
de la Marea Arabiei, când Ilie, care azi nu ma îi strânsese lângă el pe Ghiţă şi pe Aurică,
pentru a nu fi singur la crunta întoarcere în timp care lăsase urme, strigăte şi şoapte. Ceea
ce va urma nu e un eseu despre ratare, nici despre ochii lui Ţicleanu 38 de ani mai târziu, ci
despre trei prieteni care au încercat să-şi salveze viaţa şi n-au reuşit, pentru că toată viaţa lor
s-a scris în acea zi de 20 aprilie 1983, la Craiova, în acel minut, în acea secundă în care
Filipovici l-a învins pe Lung.
Aşadar, a doua zi, pe o vreme superbă, ne-am văzut cu toţii în cochetul port de iahturi
din Kuweit: Ilie Balaci cu soţia sa, Dana, Aurică Ţicleanu cu doamna sa şi cu fetiţa, îmbrăcată
precum Hannah Montana, Dorian Gugu, secundul lui Ilie, dimpreună cu doamna, Geolgău,
căruia i-am urat „La mulţi ani!” pentru ziua onomastică, eu şi operatorul TVR, Marian
Tăbârgic. Doamnele s-au retras la o masă, împreună cu domnişoara Ţicleanu, iar Ilie cu
Ghiţă şi cu Dorian la o alta, în timp ce am început interviul video cu Aurică, Ţicleanu
grăbindu-se un pic, pentru că avea într-o oră antrenament cu băieţii săi. Şi a urmat o poveste
despre ce a însemnat pentru Craiova Maxima Ilie Balaci, ce a însemnat pentru fiecare dintre
ei , care i-au fost coechipieri. Ochii lui Ţicleanu ardeau, ne întorseserăm în timp cu aproape
30 de ani, Marian Tăbârgic ne mai atrăgea atenţia să ne oprim, ca să schimbe casetele, Ilie
şi cu Ghiţă, la câţiva paşi de noi, îi atrăgeau ostentativ atenţia lui Aurică: „Ai grijă ce zici,
Chiose, că verificăm după aia pe film!” „Stai liniştit, Ghiţă, că zic de meciul cu Bordeaux, că
acolo am dat amândoi gol!”
Şi deodată ochii lui Ţicleanu s-au întunecat, glasul i s-a pierdut, strigătele de până
atunci au început să devină şoapte... Ajunsese cu povestea Maximei la episodul cel mai
dureros, mai trist, mai crunt: sfârşitul. Eliminarea din semifinalele Cupei UEFA de către
Benfica, la Craiova, în ziua aceea infernală de 20 aprilie 1983... „Nu faptul că am pierdut
noaptea de sâmbătă spre duminică, după ce am bătut Italia, pe „23 August”, cu pana aia de
autocar nici aproape,nici departe de Slatina, nici faptul că, ajunşi în Craiova, cei 6 care
jucaseră n-au dormit – între ei şi Ilie, evident, şi Ghiţă, eu nu!, că fusesem eliminat în tur, la
Florenţa, unde făcuserăm 0-0 cu campioana lumii –, nici faptul că în cele trei zile de până la
partidă am făcut cu toţii pelerinaj la Universitate, să le ducem bilete de meci profesorilor cu
care aveam cursuri şi examene... Nu. Eu am fost de vină. După ce Ilie a deschis scorul dintr-
o lovitură liberă executată magnific, portughezii au început să domine... vorba vine,
portughezi, că pe lângă Chalana sau Carlos Manuel, cei mai buni au fost suedezul
Stromberg, care nici măcar n-avea drept de joc, dar asta a fost altă poveste, şi sârbul
Filipovici, care a şi marcat... Golul lui ne-a eliminat... Ei, acolo, la faza egalării lor, mingea s-a
plimbat ciudat prin careul nostru, a fost în piciorul lui Ghiţă, al lui Nae, parcă, apoi şi Silvică a
ieşit prea repede din poartă! Dar eu am avut vina cea mai mare... Mingea a sărit, parcă de la
Costică, în gheata mea. (Şi acum, când stau cu Aurică de vorbă la telefon şi repovesteşte
acel moment, la numele căpitanului lor, glasul i se îneacă şi îi simt lacrimile pe obraji,
undeva, departe, în munte, la Braşov, unde se stabilise il capitano.) Dacă te uiţi pe imagini,
vezi că sunt coborât mult, în marginea careului, să-l ajut pe Ghiţă Geolgău, pe care nea Tică
îl pusese, în premieră, fundaş dreapta, nici acum n-am înţeles, Ghiţă, ce căutai acolo, lipsea
Negoro, suspendat şi, cum îţi zic, mingea e la mine, pentru o clipă. Sunt cu faţa la poarta
noastră şi nu-l văd, în stânga mea, venind în presing, pe Filipovici. Puteam şi mă gândisem o
clipă să dau tare în aut, apoi s-o stopez şi să preiau spre dreapta, să ies de acolo, cumva...
Dar nu fac aşa! Preiau şi mă întorc spre stânga mea, dar acolo era deja Filipovici, care
interceptează şi se duce spre gol!”
Ochii lui Aurică îl trădaseră atunci. E trist, foarte trist, chiar şi acum, la aproape 27 de
ani distanţă... Peste încă 11 ani, când cel mai mare dintre ei s-a dus şi el, îl trădează glasul.
Ce nu spune e că în iarna acelui an fusese operat de eminentul chirurg oftalmolog, dr.
Olteanu, chiar la ochiul stâng... De aceea, în martie ’83, la Kaiserslautern, unde Ştiinţa pierde
cu 2-3, în „sferturi”, Chiose nu joacă titular... Dar „plămânul” Craiovei nu cedează şi revine în
joc. Se înşală, însă: vina ratării finalei nu îi aparţine! Lui şi celorlalţi componenţi ai Maximei le
aparţin doar respiraţiile prezente până la porţile infinitului! Destinul a vrut altceva, şi atât. Prin
2011, în Studioul 3 al TVR, pregătind împreună seara de Champions League, Aurică mi-a
făcut cu ochiul! Zâmbea. Îi trecuse pentru o clipă.
Astăzi, Ilie nu mai e, de doi ani și trei luni...Ghiţă Geolgău e ori acasă, în Oltenia, ori
trimis de FRF undeva la un trial, la o acțiune unde ochii lui văd ceea ce puțini au capacitatea
să vadă. Costică Ştefănescu nu mai e nici el, iar Aurică Ţicleanu e undeva în studioul 3 al
TVR şi şopteşte uneori, când crede că nu îl aud, o frază care se încheie ciudat și duios:
„Dacă ai şti, Marius, ce dor îmi e câteodată de noi! Cum am fost.”
Cum sunteți, Aurel. Care sunteți.
