În noiembrie 2010 l-am întâlnit, după ceva ani, pe Radu Cosaşu. Scrisesem vreo doi ani alături de marele scriitor, în pagina 4 – „de opinii” – a celui mai bun ziar de sport, la sfârşitul anilor ’90. Radu Cosaşu era în colţul maeştrilor, alături de Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Ioan Chirilă...

În noiembrie 2010 însă, cum spuneam, ne-am revăzut la hotelul Hilton, acolo unde Domnia sa primea Premiul de Excelenţă, la 80 de ani, la Gala Premiilor „Ioan Chirilă”, iar eu pentru cea mai bună emisiune tv – „Replay”, alături de Marian Olaianos. Acum câteva zile marele scriitor a împlinit 90 și îi doresc mulți ani înainte și din acest colț de pagină. La mulți ani, domnule Radu Cosașu!

Am stat de vorbă mai mult atunci, i-am ascultat discursul de recepţie – genial! –, de fapt scrisoarea „de acreditare” în care îl ruga pe Camil Petrescu, cel care conducea revista „Football” în anul 1937, să îl angajeze, ne-am fotografiat, am povestit despre autorul „Ultimei nopţi de dragoste...”, toate le-am cam discutat în noaptea aceea, mai puţin ceea ce voisem să îl întreb de ani şi ani de zile…

N-am avut timp atunci sau poate mi-a fost teamă, foarte probabil ruşine, să-i mărturisesc că articolul său din „Informaţia”, din alt noiembrie, 1985, a fost cel mai frumos, dureros şi încântător text pe care l-am citit vreodată după un meci. Radu Cosaşu l-a scris la încheierea campaniei de calificare la Mundialul din Mexic – 1986, ratată în urma înfrângerii de acasă cu Irlanda de Nord. „Acel 0-1 dureros, nemeritat, nedrept” se numea articolul, deşi, ciudat, el fusese publicat nu după meciul de pe „23 August” cu irlandezii, ci după victoria de la Izmir, cu Turcia, 3-1, în 13 noiembrie ’85, ultimul meci al grupei.

Am fost pe stadion atunci, în 16 octombrie 1985. Eram în clasa a XII-a şi am plecat direct de la liceu. A plouat în ziua aceea şi ţin minte oameni cu sombrero pe cap, cu un text simplu inscripţionat pe ele: „Mexico, venim!” Şi de ce să nu venim?! Făcuserăm două remize cu Anglia în acele calificări, învinseserăm Turcia şi Finlanda, doar în Irlanda de Nord pierduserăm, 2-3, în primul meci din grupă, în toamna lui ’84.

Ploua încet în Pantelimon şi pe „23 August” 50.000 de oameni sperau. O victorie ne ducea în Mexic, un egal i-ar fi obligat pe nord-irlandezi să câştige pe Wembley, în ultimul meci. A fost 0-1, nemeritat, dureros şi mai ales nedrept. Quinn a marcat în minutul 29. Bölöni a atacat aiurea, în tuşă, decisiv, vorba lui nea Vanea, o minge care a sărit la Quinn. Iovan şi Iorgulescu s-au încurcat în intervenţii (Quinn era omul lui Fane Iovan...), iar Lung, rămas singur, n-a avut ce face.

A urmat cea mai cruntă, totală, globală şi sfâşietoare dominare a adversarului din întreaga campanie... Negrilă a fost înlocuit la pauză cu alt craiovean, Geolgău, pe flancul stâng Ungureanu a urcat neobosit, Mateuţ, Rednic şi Klein au confiscat mijlocul, Coraş şi Hagi, pus căpitan la 20 de ani, au semnat atac după atac. Atac după atac. În minutul 62, Piţurcă a intrat şi el, în locul lui Coraş. 25 de cornere, 36 de ocazii uriaşe de gol (nu e nicio glumă şi nicio exagerare, am numărat pe caiet, fază cu fază, într-o noapte, la Replay, aproape tremurând de emoţie şi acum, după 35 de ani), mingea izbind de două ori barele porţii lui Jennings, Nicholl scoţând de 3 ori de pe linie. Îl văd pe Mircea Lucescu, într-un balonzaid gri, ducându-se în ultimele 10 minute aproape de careul lui Jennings, ca şi cum ar fi putut ajuta...Ca şi cum de acolo, de lângă băieţii săi, unde se înfipsese, pe o linie imaginară, undeva în prelungirea celei de 6 metri a careului irlandez, ar fi putut să le dea noroc, ar fi reuşit să îi liniştească, să le sufle ultimele parole care să deschidă, miraculos, poarta blestemată a uriaşului Pat Jennings, aşa, deodată…

Când danezul Sorensen a fluierat de final, ne-am prăbuşit toţi. Şi ei în teren, şi noi în tribune. Ce să spui?... Că Hagi a fost stânjenit de banderolă? Că avea doar 20 de ani? Că ne lipsiseră Balaci, accidentat, ca şi Cămătaru, iar căpitanul Ştefănescu fusese suspendat pentru „galbene”?

După 25 de ani exact, atunci, în acea noapte, la Hilton, când sărbătoream cu şampanie, în jurul marelui scriitor, n-am avut curaj să-l întreb pe Radu Cosaşu cum a scris acel text care explica totul. Nu doar meciul, nu doar durerea ratării Mondialului mexican, ci totul despre noi, cei ce am fost atunci, acolo, cei ce suntem aici, acum. Deşi îl ştiu pe de rost. „...Pe noi nu superii ne supără. Daţi-ne o grupă cu 3 grei, Italia, Spania, Cehoslovacia şi ne ducem noi! Noi o încurcăm sistematic cu cei pe măsura noastră, cu Elveţia, chiar cu această Irlandă de Nord, acolo unde nu se cere imposibilul. [...] Rămâne meciul de pe Wembley, eficacitatea şi convingerea, dorinţa de victorie cu care s-a jucat ultima partidă şi fără îndoială spiritul ofensiv din acel dureros, nemeritat, nedrept 0-1. Meciul care ne-ar fi putut aduce acolo, în Mexic, ziua în care Maradona, cel mai mare, cel mai bun și cel mai iubit, ziua în care Diego ne-ar fi fost, poate, adversar, la cea mai frumoasă Cupă Mondială din istorie. Acolo, în Mexic. Atunci, cu Diego Armando Maradona. Miercuri, pe 25, în acest noiembrie, a murit Maradona. Adică alaltăieri. Mexicul acela ar fi fost și el alaltăieri. Sau ieri. Totul a fost ieri. A fost. Și ziua când Maradona ar fi fost...

La sfârşit, atunci, în 1985, ploaia se oprise. Urletele de fericire ale nord-irlandezilor, o piramidă verde, ridicată în propriul careu, ca o redută inutilă de acum, complet inutilă, începeau să doară. Nu cu cei mari aveam şi avem noi probleme, cu marii ne descurcăm, cu cei mici ne trezim că doare. La sfârşit, cum spuneam, domnule Cosaşu, atunci ploaia se oprise. Aveam însă, mulţi, obrajii uzi. Fusese nemeritat, dureros, nedrept.

Cum ar fi fost viața noastră cu Maradona? Cum va fi fără el?