Aproape că ajunseserăm cu toţii, o ţară întreagă şi oamenii ei, să credem că nu se putea mai rău. Fără nicio calificare la un turneu final, fie el Mondial sau European, de mai bine de un deceniu, echipa naţională de fotbal părea, la începutul anilor ’80, o pictură impresionistă. Admirată de unii, înţeleasă de alţii, România trăia o dramă: era recunoscută, fără a avea preţ. Şi asta pentru că notele şi marile reprezentaţii, singurele care contau, erau turneele finale. Iar tricolorii, după Al Doilea Război Mondial, nu prinseseră decât o „expoziţie”: cea din 1970, din Mexic, de la Guadalajara.
Căpitanul expediţiei de atunci, Mircea Lucescu, nu mai era însă în teren acum, ci pe bancă, provocând destinul şi încercând să facă istorie. Lucescu fusese numit la conducerea tehnică a tricolorilor în toamna lui 1981, când abia împlinise 36 de ani.
Mondialul din Spania, din vara următoare, fusese ratat deja, iar acum, tânărului atacant al Corvinului Hunedoara îi revenea onoarea de a găsi drumul spre Paris. Spre marile bulevarde ale fotbalului, cum avea să spună nea Vanea Chirilă.
Cum spuneam însă, fotbalul românesc, pictură impresionistă şi sentimentală, avea nevoie de recunoaştere, dar mai ales de logică, de reguli şi de personalitate.
Toate au venit cu Mircea Lucescu la braţ, într-un tablou care de data asta chiar impresiona. Prin profesionalism.
Tragerea la sorţi a fost cruntă, România era în grupă cu cea mai bună echipă a lumii, campioana mondială Italia, cu fosta campioană a Europei, din 1976, Cehoslovacia, cu Suedia, ai cărei jucători străluceau în marile echipe ale Europei, dar, mai ales la Benfica Lisabona, vezi cazul Stromberg versus Universitatea Craiova din aprilie 1983, dar şi cu Cipru. Se califica o singură echipă la turneul final, unde nu existau decât 7 locuri libere. Al 8-lea era al gazdelor.
După meciul de la Berna, din 1981, ultimul al calificărilor precedente, Lucescu a ştiut că debutul lui ca selecţioner trebuia, din păcate, să însemne şi sfârşitul carierei unor tricolori. Lucescu schimbă gărzile şi aşa ies, treptat, din circuitul naţionalei jucători ca Iordache, Sameş, Munteanu II; Tudorel Stoica, Beldeanu, Iordănescu, Zoli Crişan şi apar alţii care vor duce greul celei mai cumplite lupte pentru calificare din istoria fotbalului românesc. E vorba de Lung, de Gino Iorgulescu, de Ungureanu, de Klein, de Gabor, de Geolgău, de Augustin, de Rednic, de Moraru ori Andone. Loţi Bölöni revine şi el sub tricolor, devenind turnul de control al unei naţionale deja gata de pus în ramă.
Începem cu Cipru, chiar, la Hunedoara, încă înainte de Cupa Mondială din Spania, şi câştigăm, pe 1 mai 1982, prin golurile lui Văetuş, Cămătaru şi Bölöni. E 3-1 în prima luptă şi putem privi Mondialele cu optimism. Oare ce va face acolo Italia, favorita grupei?
În toamnă ne vine Suedia acasă şi e 2-0, golurile fiind semnate jos, în colţ, de două speranţe ale atelierului Lucescu de artă şi meserii: Andone şi Klein, oamenii Corvinului.
În decembrie, pe 4 (suntem în anul de graţie 1982), mergem acasă la campionii lumii şi rezistăm. 0-0 la Florenţa e rezultatul care dă certificat de originalitate trupei speciale a lui Mircea Lucescu şi echipele celelalte încep să ne privească altfel. Când de departe, cu admiraţie, când de aproape, cu teamă...
În primăvară, pe 16 aprilie 1983, tricolorii pun între rame cea mai frumoasă victorie din istoria fotbalului românesc, singura obţinută într-un meci oficial all time în faţa unei campioane mondiale en titre. E 1-0 cu Italia, pe un „23 August” în flăcări, aprins de geniul lui Balaci şi de racheta cu rază medie de acţiune a lui Loţi Bölöni. De clasa căpitanului Costică Ştefănescu şi de inteligenţa în acţiune a lui Gino Iorgulescu, stoperul care îl anihilase pe cel mai bun jucător al planetei, Balonul de Aur Paolo Rossi.
În primăvara fierbinte a lui ’83, visăm şi Cehoslovacia lui Jurkemik şi Vizek ne trage înapoi pe pământ, obligându-ne să deschidem ochii. Cehoslovacii ne înving la Bucureşti cu 1-0, dintr-un penalty primit cadou de Paşti de la belgianul celebru în epocă, Alexis Ponnet.
Şi vine vara lungă a Nordului. Pe 9 iunie, tricolorii merg la Stockholm, pe Rasunda, unde Suedia ne aştepta pentru revanşă, pentru calificare şi pentru istorie. Numai că scandinavii nu ţinuseră cont de un lucru. Pe teren era Rodion Gorun Doru Cămătaru, omul din poveste, cu 7 inimi în piept şi mai puternic decât Atlas, omul care ţinea pe umeri ceva infinit mai greu: curajul unei Românii de a provoca fotbalul mare al Occidentului! Şi Cami face 1-0, după o cursă epică, terminată în istorie şi cu gol în poarta lui Ravelli, cel care peste 11 ani, în California, la Stanford, bloca Marele Vis American. Cu Cami însă, atunci, pe Rasunda, nu i-a mers...
În toamna lui 1983 s-a intrat pe linie dreaptă. Am câştigat la Limassol, unde era esenţial, obligatoriu şi vital să o facem. Centrare Klein, plutire şi cap Bölöni. Franţa începea să-şi dezvăluie conturul!
Şi, în fine, reprezentaţia de gală, ieşirea din scenă, meciul cu electrocardiograma aprinsă: cel de la Bratislava, cu Cehoslovacia. Nu aveam voie să pierdem şi n-am pierdut. Geolgău a luat biletele pentru Paris, iar Lung, Negrilă, Iorgulescu, Ştefănescu, Ungureanu, Cămătaru şi ceilalţi au asigurat retragerea cu torţe spre turneul final!
După Mexic 1970, la Mondiale, România mergea acum la alt turneu final, Euro ’84. Pentru Guadalajara, atunci, tricolorii îi lăsaseră acasă pe Eusebio, Perla Mozambicului, pe Coluna, pe Torres ori pe Domazos. Acum pierdeau calificarea în faţa noastră Paolo Rossi, Dino Zoff, Bettega, Scirea, dar şi Stromberg, Corneliusson sau Vizek.
A urmat o primăvară de aşteptare şi căutări, atunci, în ’84. De calcule şi teme făcute. De speranţe şi drame, de pierderea celui mai bun fotbalist român, Ilie Balaci, grav accidentat şi de regăsirea puterilor pentru a face faţă unei grupe cu Spania, R.F. Germania şi Portugalia.
Şi am făcut. 1-1 cu Spania, la Saint-Etienne, când acelaşi belgian acru, pe numele lui Alexis Ponnet, ne-a mai pedepsit cu un penalty, transformat de vedeta Barcelonei, Carrasco, am replicat prin fentele lui Coraş şi golul lui Bölöni.
Am pierdut în faţa campioanei europene en titre, Republica Federală Germania, 1-2 la Lens, când golul aceluiaşi Coraş nu a fost de ajuns să anuleze reuşitele celebrului Rudi Völler. Şi nici puştiul de 19 ani, pe numele lui Gică Hagi, să anuleze, încă, absenţa marelui Ilie Balaci...
Ultimul joc din grupă, la Nantes, 0-1 cu Portugalia Ghetei de Aur Fernando Gomes, a lui Jordao şi a lui Chalana.
Aceştia au fost eroii, acelea au fost vremurile, acolo a fost gloria şi istoria unei echipe fără pereche şi fără frică. Generaţia ’84, probabil Generaţia de Platină a unei ţări care poate acum, după 37 de ani, să-i mulţumească şi să-i ofere recunoştinţă. Şi admiraţie. Şi locul ei în Galeria principală a fotbalului românesc. Chiar şi aşa, patruzeci de ani mai târziu. După 37 de ani mai bine spus. Nu e târziu. Nu e prea târziu. Mai ales că oamenii din tablou au coborât printre noi.
