Sandu Neagu, omul nostru de gol

Nu-mi aduc aminte nimic despre meciurile cu Ungaria din ’72, îi zic lui Marian Olaianos, care are impresia, nu ştiu de unde formată, că eu trebuie să fi văzut toate meciurile jucate la noi încă din ziua naşterii şi până azi. Dacă nu cumva şi pe cele dinainte, aşa, pe ideea că dacă vorbim despre fotbalul de altădată, îl şi ştim. Nu-l ştim, doar îl iubim, aşa cum nu ne ştim pe noi, dar ne agăţăm de fotografiile din care ne zâmbim bizar, noi nouă înşine, peste timp, ca şi cum atunci, abia atunci, ne-am descoperit şi am realizat cine am fost. Cine suntem.
E luni, 18 aprilie 2010 şi afară e cumplit de urât. De ieri, de când am aflat, interzis, că a murit Sandu Neagu, cel mai mare fotbalist al Rapidului de la Baratky încoace, Marian mă tot întreabă de meciurile cu Ungaria, din ’72. Zice să nu ne axăm diseară, la „Replay”, doar pe golurile marcate în campionat, multe uluitor de frumoase, ci şi pe cele de la naţională. „Şi, oricum, pe cel de la Guadalajara, cu care egalăm Cehoslovacia, îl ştiu toţi, pasa senzaţională a lui Radu Nunweiller pentru Neagu, pirueta lui Sandu pe lângă Migas, fixarea într-o secundă, din priviri, a lui Vencel şi şutul pe colţul lung, cum avea să facă, peste un sfert de secol, de regulă un alt fotbalist uriaş, Alex Del Piero... Acela a fost Sandu Neagu, dar mai ales cel din meciurile cu Ungaria, din ’72, ultimele două, de fapt, că în primul n-a jucat”, mă trezesc vorbind.
E aproape de miezul nopţii, e 18 aprilie 2010, v-am spus, e luni şi afară e cumplit de urât. Marian tace. Tac şi eu. Suntem în maşina „Replay” care ne duce în Giuleşti în seara asta. Sandu Neagu a murit, chiriaş în Giuleşti, la doar 61 de ani... Facem emisiunea din Grant, am vorbit să se aprindă nocturna acum, la miezul nopţii, să mai fie un pic de lumină pe ultimele clipe în lumea asta ale lui Neagu. Trupul său fără viaţă e în sala Rapid, lângă peluza galeriei, câteva zeci de suporteri încă mai sunt acolo, cu lumânări în mână, să-l plângă...
„Meciurile cu Ungaria le avem, zice Marian, cele în care Sandu a înscris. Dar ne trebuie povestea... Ai văzut meciurile cu Ungaria?” „Aveam 5 ani, Marian, le-am văzut acum, anii ăştia, în biroul nostru, în TVR. Dar da, stai liniştit, povestea lor o ştiu. Şi a lor şi a lui Sandu Neagu, Dumnezeu să-l ierte...” „...să-l ierte!”, îngână Marian. „Mai avem 29 de minute”, zice. În Giuleşti plouă mărunt, e frig şi e noapte, seniori!
18 minute. Regia zice că totul e în regulă, lumina nocturnei cade bine, să ne uităm în monitoare când vorbim... Bun. Atunci începem cu Guadalajara şi încheiem cu golurile cu Ungaria, zic. Apoi cele din campionat, câte avem, câte s-au păstrat. De fapt golurile de atunci au fost toate pentru el, 4 goluri în doar doi ani la naţională, 17 meciuri cu totul... (110 însă pentru Rapid, în 286 de jocuri). Aşadar, povestea lui Sandu Neagu şi a trilogiei maghiare – nu a rapsodiei, atenţie! – din primăvara lui 1972...
...România a fost atunci cel mai aproape de careul de aşi al Europei. Pe vremea aceea, turneul final al Campionatului European pleca la drum tot cu grupe preliminare. Noi am căzut cu Finlanda, Ţara Galilor şi Cehoslovacia, „prietena” noastră de la Guadalajara. Debutăm în competiţie în toamna lui ’70, imediat ce ne întoarcem din Mexic. De altfel acel debut cu dreptul, 3-0 cu Finlanda, e primul joc al naţionalei după acel 2-3 cu Brazilia de pe Jalisco...
Aşadar, 3-0 cu Finlanda, pe 11 octombrie 1970, Dumitrache de două ori şi Radu Nunweiller înscriu, echipa e în mare aceeaşi din Mexic, cu doi debutanţi însă, Vigu, ca fundaş stânga şi Florian Dumitrescu, Steaua şi, respectiv, UTA. Eliminarea lui Feyenoord prin golul lui Dumitrescu, de către UTA, avea, iată, urmări. A, şi ce era mai important: revenirea între titulari a lui Dobrin, semn că nimeni nu strânsese vreo coaliţie împotriva lui. Şi Rică redevenea titular între buturi. La fel Sandu Neagu, lângă Dumitrache, ca-n Mexic...
Peste fix o lună, meciul doi: 0-0 la Cardiff, cu Ţara Galilor. Neagu e iar titular, nu joacă Lucescu, ca şi-n primul meci, dar e şi Domide, acolo în faţă, tot de la UTA, lângă el Mopsu’ şi Florian Dumitrescu. Mocanu e din nou fundaş stânga.
În decembrie, pe 2, pierdem un amical, în Olanda, la Amsterdam, 0-2, ambele goluri Cruyff... În mai ’71, Cehoslovacia îşi ia revanşa şi ne bate, la Bratislava, 1-0, pentru ce fusese la Guadalajara. Vesely ne înscrie târziu, în minutul 88, scăpat de Dan Coe, revenit şi el între tricolori, alături de Dinu, în apărare... Lupescu nu e, nici Radu Nunweiller, în locul căruia joacă Anca, de la „U”. Radu intră totuşi la pauză, în locul lui Sandu Neagu. În atac mai sunt Dembrovschi, Mopsu’ şi Lucescu.
Septembrie 1971, Helsinki. Batem Finlanda cu 4-0, Iordănescu, Culae Lupescu, Dembrovschi şi Lucescu, din penalty. Echipa e aproape cea din Mexic: Rică în poartă, Lajos Sătmăreanu, Lupescu, Dinu, Mocanu pe fund, Liţă Dumitru şi Radu Nunweiller la mijloc, Lucescu, Dembo, Neagu şi Iordănescu, cvasidebutant. Nu sunt Adamache, Dan Coe, Dobrin (iar!), Mopsu’. Tătaru II intră şi el la pauză, în locul lui Iordănescu.
În fine, ziua Z. 70.000 de spectatori pe „23 August”, jucăm cu Cehoslovacia. E 14 noiembrie 1971. Dacă nu batem, suntem eliminaţi! E însă meciul lui Dobrin, al lui Lucescu, dar mai ales al nefericitului Rică...
Din cărţile lui nea Vanea şi din ce mi-a povestit, ştiu aşa. Repede, în minutul 26, facem 1-0, gol Dembrovschi. La pauză intrăm fericiţi, pe „23” se aprind torţe... Cine e Cehoslovacia?! La doar 5-6 minute de la reluare, însă, Rică reţine un şut bun al cehilor şi vrea să repună cu mâna, rapid. Cu capul sus, caută un om liber, îl vede pe Dinu la „primire”, Procuroru’ îi face semn, dar Rică zice că e prea aproape şi se plimbă cu mingea în mână prin careu, pe acolo pe unde rămăsese pripăşit şi Capkovic, vârful lor... Şi Rică, repezindu-se să arunce spre Radu Nunweiller, lung, scapă mingea în bocancul lui Capkovic: 1-1 sec, fără milă. Urmează scena celebră, când Rică, strivit de consecinţa prostiei sale, cade fulgerat, pierzându-şi luciditatea şi contactul cu realitatea. Vine doctorul Tomescu, în fugă, chemat de băieţi, vin Sătmăreanu şi Lupescu, colegul lui de la Rapid, Deleanu e şi el acolo, Liţă îl strigă ca pe Giuleşti, trezeşte-te, Ricane, Dembrovschi şi Iordănescu sunt stupefiaţi... Lucescu însă, căpitanul, pune mingea la centru, hotărât, schimbă cu Dan Anca, scurt, reprimeşte pe extremă şi porneşte într-o cursă disperată, lungă, infinită, prăbuşindu-se spre linia de fund a cehilor. Centrează, cu ultimele forţe, sus, pe 6 metri... Acolo vine însă şi Dobrin care, dintre Dobias şi Hagara, ţâşneşte şi îl fulgeră pe Viktor cu o lovitură de cap formidabilă! În poartă, Dinu îl ia de mână pe Rică: „Ricane, Ricardo, unde suntem?” „Nu ştiu”, vine, cu greu, răspunsul. „Cu cine jucăm?” „Nu ştiu.” „Cu cehii, Rică. Ştii cât e scorul?” „E 1-1, e 1-1, se bâlbâie Tamango, eu am greşit...” „E pe dracu’ 1-1, zice Procuroru’, e 2-1, a marcat Gâscanu’ acu’!” „E 2-1?!, zice Rică, păi atunci gata, hai la joc, vă pupă Ricardo, gata, pupa-i-aş capu’ ăla lu’ Gică, bravo, Gicule, bravo, Gâscane!”
S-a terminat 2-1, apoi, în 24, peste 10 zile, am bătut şi Ţara Galilor cu 2-0, iar Culae Lupescu şi Lucescu. Sandu Neagu n-a jucat nici acum... Câştigăm însă grupa!
În aprilie 1972, pe 8, batem, într-un amical, Franţa lui Trésor şi Bereta, pe „23 August”, goluri Iordănescu şi Dinu. E meciul de debut pentru un puşti pe nume Traian Mircea Sandu...
Şi vine, conform regulamentului, barajul. Erau 8 grupe, prin urmare câştigătoarele lor, prin tragere la sorţi, ofereau patru duble meciuri care stabileau semifinalele. Primele patru jucau apoi, acasă la una dintre ele, „turnul final”. De fapt semifinalele, apoi finala. În ’72, lupta s-a dat în Belgia... A câştigat RFG, după ce a eliminat URSS-ul în ultimul act. Pe 3 – Belgia, iar pe 4 – Ungaria...
Deci, barajul! Ungaria – România, primul act din ceea ce am învăţat pe stadioane şi prin redacţii că s-a numit „trilogia maghiară”. România era în primele opt, voia în primele patru ale Europei.
Nepstadion, Budapesta, 29 aprilie ’72. Arbitrează Smith, din Anglia. Noi, cu Rică în poartă, Sătmăreanu I, Lupescu, Dinu, Deleanu, apoi la mijloc Liţă Dumitru şi Radu Nunweiller, Lucescu, Dembrovschi, Domide şi Iordănescu. Angelo Niculescu nu-i are, faţă de Mexic, pe Mocanu, pe Dumitrache, pe Sandu Neagu, pe Tătaru II. Şi. evident, nu-l are pe Dobrin! Facem 1-1, după ce Branikovits deschide repede scorul, în minutul 11, Lajos Sătmăreanu egalează tot în minutul 11, la reluare.
Rezultat mare, peste două săptămâni, la Bucureşti, „23 August”-ul se rupe: 80.000 de oameni vin să vadă calificarea! Echipa e aproape aceeaşi, doar Dobrin e titular, iar Lucescu, surpriză mare, e rezervă! Szöke deschide fulgerător scorul, după doar 4 minute, Dobrin egalează peste alte 10! Kocsis face 1-2 în minutul 36 şi se părea că suntem eliminaţi. Echipa nu mai juca nimic, ungurii zburdau pe teren, ocaziile erau toate ale lor! Angelo îl scoate însă pe Iordănescu în minutul 66 şi îl trimite în teren pe Neagu, apoi Lucescu intră în locul lui Dembrovschi. Neagu ia însă meciul pe cont propriu şi, când văd la „Replay” ce face cu apărătorii maghiari, mă înfior! E peste tot şi până la urmă, aproape de unul singur, reuşeşte să egaleze: 1-1 în minutul 81!
UEFA ne presează, urmează al 3-lea meci, pe teren neutru, la Belgrad, după fix 3 zile, pe 17 mai. 50.000 de spectatori ţin cu noi, dar Ungaria deschide, pentru a treia oară, scorul: Kocsis, în minutul 26. Titular de această dată, într-o linie de atac cu Lucescu, Dobrin şi Domide, Sandu Neagu egalează, după o acţiune personală uluitoare, încă o dată, după doar 6 minute: 1-1. Apoi echilibrăm, ungurii ţin câte doi oameni pe Neagu şi pe Dobrin, însă, cu doar un minut înaintea expirării celor 270 ale trilogiei, extrema dreaptă Szöke îl pierde pe drum pe Bujor Hălmăgeanu, intrat după pauză în locul lui Deleanu, şi-l învinge pe Rică: 2-1. Neagu se repede spre centru, cu mingea în braţe, să repună. Dintre toţi, el mai crede. Alături, Dobrin îi pune o mână pe umăr: „Ce să mai facem, Sandule, într-un minut – două?! Asta a fost! Au fost mai buni, cine ştie...”
...„Replay”-ul se încheie. Imaginile cu marele atacant al României şi al Rapidului se sting şi ele... A fost Sandu Neagu, prieteni! A fost Guadalajara; Mexic, a fost trilogia maghiară...
P.S. Neagu a debutat în februarie 1970 într-un meci cu Peru, 1-1 la Lima, şi a jucat ultimul meci sub tricolor în septembrie 1972, tot într-un 1-1, cu Finlanda, la Helsinki. Avea să fie şi ultimul meci al profesorului său, Angelo Niculescu, la naţională!