Sameş a strâns 49 de selecţii şi a marcat de trei ori pentru naţională, făcând meciul carierei în 29 aprilie 1981, pe Wembley, 0-0 cu Anglia în preliminariile CM din Spania. A fost „the best” în condiţiile în care Anglia ataca prin Robson, Brooking, Trevor Francis şi Tony Woodcock, printre cei mai buni atacanţi ai Europei.
Meciul acela a fost şi a rămas până azi cel mai greu, mai dur decât diamantul din toate meciurile echipei naţionale. Atunci, pe 29 aprilie 1981, pe Wembley, stadionul cu turnuri, combinata Craiova – Steaua a rezistat magnific în faţa unei Anglii fabuloase, care avea să se califice, totuşi, la Mondialele la care noi n-am mai ajuns. În ciuda acelei nopţi, acelor băieţi iubitori prin dăruirea lor definitivă, totală, irevocabilă...
Craiova, cu Negrilă, Ştefănescu, Balaci, Beldeanu, Crişan şi Cămătaru, Steaua cu Iordache, Sameş, Iordănescu, Tudorel Stoica şi Sportul Studenţesc cu Munteanu II, zis Brini... De la Cabrini, al Italiei, campion al lumii anul următor.
... Dintre toţi, însă, Sameş plutea. Era pe pernă de aer, dur, maiestuos, atent, protector, invincibil. Da, invincibil! Aşa mi se părea. Ploaia care începuse să se scurgă peste Londra, vocea lui Ţopescu, imperial-drăgăstoasă, Anglia care continua să atace, iar noi, cu Iordache, Negrilă, Sameş şi Ştefănescu rezistând... Era frumos în Anglia! Ai lor tot urcau, Beldeanu şi Balaci însă ieşeau frumos cu mingea la picior, cu capul sus, Iordănescu combina cu Crişan, iar Cami, Cami şi Tudorel Stoica erau kamikaze, izbind, oprind, rezistând, unul în faţă, sus de tot, celălalt în spate, între Sameş şi Ştefănescu, încercând să anticipeze un culoar, un şut, un destin, un pericol...
... Şi aşa, stând pe canapea cu ochii dincolo de ecran, am auzit-o pe mama spunând ce mai spusese şi altă dată, tot mai des în ultima vreme: „Ce-ar fi să plecăm din ţara asta? Nu ţi-ar plăcea să fii la Londra acum? Sau în Austria? Sau în Italia, la Torino?” „Ba da, mama.” Aşa cred că am zis, sigur sunt doar de bucuria care m-a făcut să uit o clipă de ce se întâmpla în faţa porţii lui Iordache. „Daaaa, să plecăm, mama, daaa..., dar putem?” Tata n-a zis nimic, el nu marşa la aventuri, nici măcar teoretic... Apoi am mai discutat un pic, Sameş a rezistat alături de cei şase olteni până la sfârşit, 0-0 pe Wembley, şi m-am culcat visând ceva nedesluşit între nişte turnuri înalte, eu şi cu mama, vorbind italieneşte şi eu având blugi originali şi mama, tânără şi cu ochelari de soare...
... După aceea, vreun an, am tot vorbit despre plecarea noastră, doar eu cu ea, acceptând că merită măcar ca vis. Până într-o zi când tata a venit acasă şi ne-a spus că Sameş a fost arestat, degradat militar, gonit, în fine, o grozăvie. „Cum, Sameş, băiatul ăla înalt şi frumos, tata?”, a zis mama. „Da, Sameş.”
Da, Sameş. Avea să-mi confirme vărul meu, Marian, care juca la juniorii Rapidului şi care-l văzuse la un antrenament, pe „Republicii”. Cu Rapidul. O soră de-a lui Sameş avusese fireasca inspiraţie de a nu se mai întoarce din RFG şi, cum Ştefan era militar activ în acte, devenise incompatibil cu clubul Armatei. Fusese la un antrenament văru-meu, cu tineretu’ jucând cu cei nereţinuţi la echipa mare, printre care şi Sameş, şi, la antrenamentul ăla, Sameş s-a oprit din sprint, la un moment dat, lăsându-i pe ceilalţi, nişte puşti, să alerge. Cineva i-a strigat atunci să nu se oprească, de undeva, din tribună. Vexat, Sameş s-a întors către ăla, un bătrânel, şi i-a zis aşa, văru-meu auzindu-l: „Alo! Eu sunt Ştefan Sameş! Acum un an l-am ţinut pe Woodcock, pe Wembley! Tu cine eşti?” Cică nimeni, zice văru-meu Marian, n-a mai scos o vorbă, nimeni n-a mai făcut un pas. Iar bătrânul a coborât din tribună, şi-a scos pălăria şi-a zis aşa: „Eu sunt Ion Costea şi am jucat cu Baratky, Auer şi Ionică Bogdan la Rapid, contra Venusului şi a Ripensiei!” Şi s-au îmbrăţişat, zice Marian.
Era în bucătărie la noi când ne-a povestit asta, Marian. După aia, tata a zis ceva de ce rău ar fi să plece cineva în RFG şi să-i lase pe alţii în urmă. Mama n-a zis nimic, nu ştia cine fusese Baratky. Ori Ionică Bogdan. Ştia cine era Sameş, însă.
Aşa că n-am mai ajuns niciodată la Torino, unde era prietena ei, Maria Castellani, care-i fusese pacientă. Nici eu să văd pe Juve, altfel decât în pozele primite de la Roberto Bettega, alt pacient de-al mamei, şi el campion al lumii în anul ăla...
Tata a rămas tot timpul liniştit. Ştia că n-o să plecăm. Aşa cum, în noaptea aia, acasă, uitându-ne la ce era pe Wembley, a ştiut că vom rezista. Se baza, probabil, pe Sameş. Sigur pe Sameş.
P.S. Ultima oară, la naţională, Sameş a jucat în noiembrie ’82. 1-4 cu RDG. Sfârşit.
