Mai târziu, după mulți ani, poate prea mulți, am continuat filmul nu doar în minte, ci și la Replay, unde imaginea lui Sameș din acel meci, de fapt din toate acele meciuri, persista altfel. Cel mai bun apărător român pe care îl am în memorie se detașează de tot peisajul. Cred că România lui a fost între cele mai frumoase echipe din întreaga istorie a fotbalului românesc, fără ca noi să știm și să înțelegem anii pe care îi trăiam. O echipă națională frumoasă, în primul rând, și abia mai apoi eficientă, dovadă dubla aceea cu Anglia. Îmi amintesc că Sameș semăna cu un actor american de western. Probabil James Stewart. Sau John Wayne, era întotdeauna omul care să ne apere, gata să se ia de oricine ar fi îndrăznit să se apropie de careul nostru. Judec acum ca și cum aș putea să mă întorc în timp, și poate chiar pot... adică reflexul de la Replay există dincolo de logica firească a trecerii timpului, dar mai cu seamă a faptelor. Și iată că unele refuză să treacă într-un plan secund. Tocmai pentru că au fost mereu și mereu principale. Așa stau lucrurile în realitatea mea particulară.
... Şi aşa, stând pe canapea cu ochii dincolo de ecran, am auzit-o pe mama spunând ce mai spusese şi altă dată, tot mai des în ultima vreme: „Ce-ar fi să plecăm din ţara asta? Nu ţi-ar plăcea să fii la Londra acum? Sau în Austria? Sau în Italia, la Torino?” „Ba da, mama.” Aşa cred că am zis, sigur sunt doar de bucuria care m-a făcut să uit o clipă de ce se întâmpla în faţa porţii lui Iordache. „Daaaa, să plecăm, mama, daaa..., dar putem?” Tata n-a zis nimic, el nu marşa la aventuri, nici măcar teoretic... Apoi am mai discutat un pic, Sameş a rezistat alături de cei şase olteni până la sfârşit, 0-0 pe Wembley, şi m-am culcat visând ceva nedesluşit între nişte turnuri înalte, eu şi cu mama, vorbind italieneşte şi eu având blugi originali şi mama, tânără şi cu ochelari de soare...
... După aceea, vreun an, am tot vorbit despre plecarea noastră, doar eu cu ea, acceptând că merită măcar ca vis. Până într-o zi când tata a venit acasă şi ne-a spus că Sameş a fost arestat, degradat militar, gonit, în fine, o grozăvie. „Cum, Sameş, băiatul ăla înalt şi frumos, tata?”, a zis mama. „Da, Sameş.”
Da, Sameş. Avea să-mi confirme vărul meu, Marian, care juca la juniorii Rapidului şi care-l văzuse la un antrenament, pe „Republicii”. Cu Rapidul. O soră de-a lui Sameş avusese fireasca inspiraţie de a nu se mai întoarce din RFG şi, cum Ştefan era militar activ în acte, devenise incompatibil cu clubul Armatei. Fusese la un antrenament văru-meu, cu tineretu’ jucând cu cei nereţinuţi la echipa mare, printre care şi Sameş, şi, la antrenamentul ăla, Sameş s-a oprit din sprint, la un moment dat, lăsându-i pe ceilalţi, nişte puşti, să alerge. Cineva i-a strigat atunci să nu se oprească, de undeva, din tribună. Vexat, Sameş s-a întors către ăla, un bătrânel, şi i-a zis aşa, văru-meu auzindu-l: „Alo! Eu sunt Ştefan Sameş! Acum un an l-am ţinut pe Woodcock, pe Wembley! Tu cine eşti?” Cică nimeni, zice văru-meu Marian, n-a mai scos o vorbă, nimeni n-a mai făcut un pas. Iar bătrânul a coborât din tribună, şi-a scos pălăria şi-a zis aşa: „Eu sunt Ion Costea şi am jucat cu Baratky, Auer şi Ionică Bogdan la Rapid, contra Venusului şi a Ripensiei!” Şi s-au îmbrăţişat, zice Marian.
Era în bucătărie la noi când ne-a povestit asta, Marian. După aia, tata a zis ceva de ce rău ar fi să plece cineva în RFG şi să-i lase pe alţii în urmă. Mama n-a zis nimic, nu ştia cine fusese Baratky. Ori Ionică Bogdan. Ştia cine era Sameş, însă.
Aşa că n-am mai ajuns niciodată la Torino, unde era prietena ei, Maria Castellani, care-i fusese pacientă. Nici eu să văd pe Juve, altfel decât în pozele primite de la Roberto Bettega, alt pacient de-al mamei, şi el campion al lumii în anul ăla...
Tata a rămas tot timpul liniştit. Ştia că n-o să plecăm. Aşa cum, în noaptea aia, acasă, uitându-ne la ce era pe Wembley, a ştiut că vom rezista. Se baza, probabil, pe Sameş. Sigur pe Sameş. Ca, de altfel, întreaga Românie. Cea de atunci, una care trăia pentru fotbal și prin fotbal. O țară care avea nevoie de eroi adevărați, de emoții nefardate și de oameni care puteau să le producă dintr-o datorie și ea implicită. E poate greu de înțeles în zilele care trec din secolul 21, unul care are altfel de eroi, dar, mai ales, altfel de trăiri. Nu le-aș spune emoții sau sentimente, dar nici nu știu cum să le definesc, recunosc toate aceste lucruri, e doar un alt timp și o altă lume. Una mai bună? Una mai rea? Nici asta nu pot să știu. Ceea ce simt și știu e că a fost o poveste adevărată, poate cea mai adevărată dintre toate pe care le-am trăit. Merită să mă credeți pe cuvânt, ca și pe eroii mei de atunci.
P.S. Ultima oară, la naţională, Sameş a jucat în noiembrie ’82. 1-4 cu RDG. Sfârşit.
