Mama avea doar pacienţi străini. De la Yasser Arafat până la Gianni Agnelli, patronul Fiat-ului şi al lui Juve, prin mâini i-au trecut o mulţime imensă de bolnavi veniţi în anii ’70 şi ’80 să se trateze la Institutul de Geriatrie al Anei Aslan. Ştiam destule în adolescenţă despre cum e pe afară, nu doar de la Europa Liberă, ci mai ales de la mama, care aducea acasă, din când în când, câte o revistă ori un ziar de acolo, „Gente” sau „Oggi” ori un „Paris Match”, mai rar câte un „Bild”... Cunoşteam gustul ciocolatei triunghiulare „Toblerone”, din cutiile de bere DAB îmi făceam suport pentru creioane, decupând complet capacul.
Mama. Nu mă pot gândi la ea în scris şi la anii cu ea, aşa, în văzul lumii, eu am amintirile mele altfel şi mi-e greu să pun pe hârtie în clipa asta toată durerea mea. Sau o zi din ea. Sau doar o noapte. Am 26 de ani de astfel de nopţi şi zile. 27.
... Voiam doar să spun că ştiam ce înseamnă străini şi străinătate, învăţasem să preţuiesc valorile lor şi mă simţeam bine închipuindu-mi cum era viaţa lor, mă fascinau, la 13-14 ani, programele tv de la sfârşitul revistelor, îmi închipuiam cum ar fi să stăm şi noi sâmbătă seară la televizor şi să avem unul color şi, dintr-atâtea filme...
Şi meciuri. Ce de meciuri frumoase am fi văzut dacă am fi avut, dacă am fi fost şi noi, dacă şi la noi ar fi fost voie să... Nu-mi era teamă să vorbesc peste tot despre astfel de lucruri şi nici ai mei nu se fereau. Vag, uneori, mama îmi sugera să fiu totuşi atent pe la şcoală, cu cine vorbesc. Nu insista însă.
O poveste legată însă tocmai de străini şi străinătate ne-a răvăşit pe atunci, prin ’82, când s-a întâmplat şi am aflat-o. E vorba despre alungarea celui mai bun fundaş central al României pe care l-am văzut vreodată, Ştefan Sameş. Doi ani, între 1971 şi 1973, Sameş a fost fotbalistul Universităţii Craiova şi, în cel de-al doilea sezon, a pierdut titlul cu Ştiinţa la un gol. Tata avea o poză cu Sameş în tricoul Craiovei, cu „U” pe piept, în dreptul inimii şi continua să-l admire ori de câte ori îl vedea la naţională, alături de Ştefănescu, în schimbul căruia plecase la Steaua, ori în echipa care l-a consacrat, totuşi. „A fost al nostru, a jucat la Craiova”, spunea tata întotdeauna când îl vedea şi o parte din jocul impecabil al lui Sameş mi se părea că vine şi de la noi. Altfel n-ar fi ajuns el aşa mare, atât de bun, dacă n-ar fi jucat pentru noi în anii ăia. Nu?
Până ajung la capătul poveştii, să spun însă că Sameş a fost într-adevăr cel mai bun, mai autentic şi mai elegant stoper român. Încrucişându-şi destinul cu cel al lui Ştefănescu, cum spuneam, unul lăsând Craiova pentru Steaua şi celălalt invers, au ajuns ambii să facă, în echipa naţională, ani la rând, cuplul de fundaşi centrali, fiind când unul, când celălalt, căpitani ai tricolorilor, în meciuri multe şi, graţie lor, epice.
Sameş avea forţa unui Pujol, eleganţa lui Chivu şi jocul aerian al lui Magic Johnson, doar că folosea capul şi nu mâinile, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. În naţională l-a debutat Valentin Stănescu, în aprilie 1973, într-un 0-2 la Kiev, cu URSS. Sameş a ţinut atunci la Blohin, marea vedetă a sovieticilor, pentru care au marcat Onişenko şi moldoveanul de la Chişinău, Muntean. Hai să vă spun şi echipa debutului lui Sameş, cu precizarea că în paranteze am trecut echipa de club: Răducanu (Rapid) - L. Sătmăreanu (Steaua) – Pescaru (Steagul Roşu Braşov), Sameş (U Craiova), Deleanu (Dinamo) – Dumitru (Steaua), Anca (U Cluj), Radu Nunweiller (Dinamo) – Troi (FC Argeş), Dumitrache (Dinamo), Lucescu (Dinamo). Au mai jucat Remus Vlad (FC Argeş), Beldeanu (FCM Reşiţa), Viorel Mureşan (U Cluj) şi Marcu (U Craiova).
Sameş a strâns 49 de selecţii şi a marcat de trei ori pentru naţională, făcând meciul carierei în 29 aprilie 1981, pe Wembley, 0-0 cu Anglia în preliminariile CM din Spania. A fost „the best” în condiţiile în care Anglia ataca prin Robson, Brooking, Trevor Francis şi Tony Woodcock, printre cei mai buni atacanţi ai Europei.
Meciul acela a fost şi a rămas până azi cel mai greu, mai dur decât diamantul din toate meciurile echipei naţionale. Atunci, pe 29 aprilie 1981, pe Wembley, stadionul cu turnuri, combinata Craiova – Steaua a rezistat magnific în faţa unei Anglii fabuloase, care avea să se califice, totuşi, la Mondialele la care noi n-am mai ajuns. În ciuda acelei nopţi, acelor băieţi iubitori prin dăruirea lor definitivă, totală, irevocabilă...
Craiova, cu Negrilă, Ştefănescu, Balaci, Beldeanu, Crişan şi Cămătaru, Steaua cu Iordache, Sameş, Iordănescu, Tudorel Stoica şi Sportul Studenţesc cu Munteanu II, zis Brini... De la Cabrini, al Italiei, campion al lumii anul următor.
... Dintre toţi, însă, Sameş plutea. Era pe pernă de aer, dur, maiestuos, atent, protector, invincibil. Da, invincibil! Aşa mi se părea. Ploaia care începuse să se scurgă peste Londra, vocea lui Ţopescu, imperial-drăgăstoasă, Anglia care continua să atace, iar noi, cu Iordache, Negrilă, Sameş şi Ştefănescu rezistând... Era frumos în Anglia! Ai lor tot urcau, Beldeanu şi Balaci însă ieşeau frumos cu mingea la picior, cu capul sus, Iordănescu combina cu Crişan, iar Cami, Cami şi Tudorel Stoica erau kamikaze, izbind, oprind, rezistând, unul în faţă, sus de tot, celălalt în spate, între Sameş şi Ştefănescu, încercând să anticipeze un culoar, un şut, un destin, un pericol...
