Miron Constantinescu a ordonat ridicarea stadionului în doar 5 luni, din februarie ’53 până în iulie. Mii de oameni au muncit în condiţii infernale, voluntari, militari, brigadieri. Tovarăşul Gheorghiu Dej era ţinut la curent cu lucrările de un Miron Constantinescu turbat, care-şi pusese acolo toată energia, întrucât unul dintre fii îi murise într-o excursie în munţi, altul după o operaţie de apendicită, iar nevastă-sa fusese omorâtă cu satârul de fiică-sa, care ajunsese apoi la ospiciu. Când totul a fost gata, a început secvenţa pe care v-am povestit-o, cum o ştiu de la mama.
Dar nu doar fetele sărace de la Liceul Sanitar s-au bucurat de stadion în acel an. În 25 octombrie 1953, echipa naţională juca primul ei meci acolo. 90.000 de oameni au văzut cum Cehoslovacia ne bătea, luându-ne calificarea la C.M. din Elveţia, din ’54. A fost meciul lui Birtaşu, portarul dinamovist încasând un gol de la Safranek, de la 40 de metri. Gică Popescu era antrenorul lui Androvits, Apolzan, Szökö, Onisie, Băcuţ I, Nicuşor, Petschowski, Călinoiu, Ene I, Serfözö, Suru. Stadionul era însă mişto. Iar în poartă era, într-adevăr, Birtaşu.
Era, de fapt, o luptă în doi, noi cu cehoslovacii, pentru un loc la Cupa Mondială din Elveţia, din ’54. Războiul se încheiase de aproape zece ani şi, din motive economice, eram o ţară prăbuşită după marea coflagraţie, nu ne înscriseserăm în preliminariile Mondialului din Brazilia din 1950. (Mă rog, acum, la celălalt Mondial brazilian, ne-am înscris şi…?) La Praga, Cehoslovacia ne bătuse cu 2-0, dar aveam încă speranţa noastră. Arbitru e Gerhard Schultz, un „redegist”. La noi, secund al lui Gică Popescu e marele Dobay. El le şopteşte, zice scriitorul George Mihalache în „De ţi-ar spune poarta mea”, ultimele sfaturi tricolorilor: „Atacăm cu toate forţele, dar nu neglijăm apărarea.”
În tribune, 90.000 de oameni aproape că nu respiră. De altfel, nici n-au loc… O victorie ne-ar duce la Mondiale, toţi ştiu asta. O ştie şi Gică Popescu şi de aceea simţise nevoia să inoveze cu Petschowski pe extremă… Şi totuşi, la poarta cehului Dolejsi e infern. Ratăm, ratăm, ratăm. La poarta noastră, Birtaşu, care e debutant, se plictiseşte, stă la palavre cu fotoreporterii, între care şi Aurel Neagu, viitorul meu coleg la „Gazeta Sporturilor” în anii imediat următori revoluţiei. Adică 40 de ani mai târziu…
(O mică pauză acum. Nu doar Birtaşu e dinamovist, ci şi Szökö, Băcuţ I, Dumitru Nicolae „Nicuşor”, care intră în minutul 76 chiar în locul lui Băcuţ, apoi Călinoiu, Ene I şi Suru. De la Locomotiva Bucureşti e Androvits, de la Flamura Roşie Arad e Serfözö, iar de la CCA: Apolzan, căpitanul echipei şi Onisie.)
Deci, mulţi dinamovişti. Aşa se şi explică de ce în poartă e unul de-al lor, şi încă un debutant, Birtaşu, când marii portari ai României erau cei doi de la CCA, Voinescu şi Toma. Ciudat însă, foarte ciudat, dar Voinescu, anunţat titular, s-a certat cu trei zile înainte de meci cu Gică Popescu şi acesta l-a scos din lot, deşii ambii aveau sânge de militar. Sau poate tocmai de aceea. Apoi Toma, devenit titular, s-a dovedit nepregătit, total scos din formă. Se pare că grupul dinamoviştilor a insistat şi a apărut, între buturi, Birtaşu.
… E minutul 29 când Szökö face un henţ încercând să oprească un contraatac al lor. Safranek, fundaşul lor dreapta, îşi aranjează balonul. Sunt peste 30 de metri, poate 35. „Piţi” Apolzan strigă, presimţind ceva: „Zidul, treceţi la zid, băieţi!” Nimeni nu-l aude, nimeni nu crede că se poate trage la poartă de acolo. Va pasa, bineînţeles, staţi calmi…
Totuşi, Androvits, Szökö, Onisie, Călinoiu şi Serfözö se grăbesc să lege un zid. „Măăăi, nu văd nimic, nu văd, nu văd nimic, nu văăăăd!...”Şi, brusc, Safranek pleacă spre balon şi aproape o sută de mii de oameni uită să mai respire. Balonul ia o traiectorie foarte înaltă şi trece pe sub transversală şi printre mâinile lui Birtaşu: 0-1. Acesta plonjase târziu, convins că mingea va trece „peste”. După ani mulţi avea să recunoască asta şi că atunci, în ziua aceea, sărise doar „aşa, ca la nuntă”…
Plângând, cu lacrimi mari pe obraji, Birtaşu a fost auzit de fotoreporterii de lângă el repetând obsesiv: „ce mi-aţi făcut, v-am spus că nu văd nimic, ce mi-aţi făcut, ce mi-aţi făcut?...” „Stadion, frate, stadion, asta ţi-am făcut!”, se zice că i-ar fi răspuns, la fel de cătrănit, unul din spatele porţii, cu aparatul foto atârnându-i la gât. „Că statuie or să-i facă cehii ăluia care te-a-mpuşcat de la centru’ terenului!”
70 de ani de atunci. Între timp, „23 August” s-a dărâmat, la propriu şi la figurat… Atunci am ratat Elveţia, au mers cehii lui Safranek. Acum, undeva, departe, dar departe rău, ar fi Brazilia. Şi mult prea aproape, Ungaria şi apoi Turcia. Şi nici stadionul nu mai e aşa mare. Dar e mult mai frumos… Sau poate nu, în amintirile mele şi ale altora.
P.S. Peste şapte luni, în mai ’54, România bătea Germania Democrată la Berlin, cu 1-0, gol Ozon. În poartă era Toma.
