Mama era elevă la Liceul Sanitar, undeva pe strada Pitar Moş, aproape de Grădina Icoanei. Avea 17 ani, împliniţi în ianuarie şi un tată în închisoare, arestat de partidul comunist, la doar câţiva ani după ce scăpase întreg din bătălia de la Stalingrad.
Suntem aşadar în vara anului 1953, când pe adresa Liceului Sanitar vine o chemare din partea Uniunii Tineretului Muncitoresc ca un număr de elevi, băieţi şi fete, să facă parte, după o selecţie atentă, din grupul celor care vor defila pe noul stadion „23 August”, la inaugurare. În ziua de 25 iulie începea la Bucureşti al treilea Congres Mondial al Tineretului şi al patrulea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor. Până pe 16 august, capitala era în fierbere: conferinţe, discursuri, întreceri, defilări. Pentru o astfel de defilare, obligatorie în ziua inaugurării noului stadion, erau recrutaţi şi elevii mai arătoşi din câteva licee de elită. Maică-mea se pregătea să devină asistentă medicală şi, cu un tată în puşcărie, trăia într-o sărăcie curată. Mi-a spus, după 30 de ani de la acea zi, că era fericită că a fost aleasă atunci să intre pe gazonul unei grozăvii, cum probabil i se părea un stadion cu 80.000 de suflete în tribune. Avea un surâs seducător când povestea asta şi în ochi i se citea un soi de revanşă asupra vieţii: fusese, cândva, tânără! Era şi când îmi spunea ce s-a întâmplat, puţin înainte de a împlini 50 de ani. Eu aveam însă vârsta ei de atunci şi, la 17 ani, percepeam altfel istoriile şi emoţiile marelui stadion. Abia fusesem la finala Cupei din ’83, când Craiova învinsese Poli Timişoara cu 2-1 (dublă Cămătaru!) şi n-am fost atent la un amănunt. Un amănunt care, după dispariţia ei, foarte rapidă de la momentul acelui dialog, mi s-a întipărit în minte. Spunea că la acea defilare purtase o eşarfă în culorile drapelului Venezuelei, aşa cum fiecare fată din grupul ei primise una în culorile unuia dintre statele, şi au fost 66, participante la Festival.
Şi ce, veţi spune, ce e de păstrat aici? Păi, e. Una, că ziua naţională a Venezuelei e 5 iulie, zi în care m-am născut, la 14 ani distanţă de la acea defilare. Mama nu ştia acest lucru când mi-a povestit întâmplarea, coincidenţa am descoperit-o eu. Şi doi la mână, am găsit imaginile cu ea de atunci, din iulie 1953, acum, la prima emisiune „Replay” din toamnă. În 5 septembrie 2011, acum 12 ani, cu o zi înainte de inaugurarea Arenei Naţionale, am pregătit o ediţie a „Replay”-ului despre cei 54 de ani de existenţă ai fostului „23 August”. Într-un jurnal al vremii, din arhiva TVR, am văzut grupul de fete zâmbind, în câteva frame-uri, spre obiectivul camerei de filmat, agitând vesele nişte eşarfe. Înainte – înapoi. Înainte – înapoi. Stop! E acolo, clipind, râzând, trăind...
...Sau poate mi se pare mie, năpădit de amintiri, de disperare ori de nenoroc. Cine ştie? Cert e că atunci, am spus-o la „Replay”, organizarea acelui Festival pusese ţara pe butuci. Nu doar mama se învârtea într-o sărăcie lucie, ci toată lumea. Toată lumea, mai puţin elita Partidului Muncitoresc Român, din care făcea parte şi un mare bou, Miron Constantinescu, şef al Comitetului de Stat al Planificării. Era un spion NKVD, de fapt, fiul nelegitim al unui savant autentic, Murgoci şi al unei profesoare din Arad, născut la Odessa în 1917. Lavinia Betea, scriitoare care s-a aplecat cu mare atenţie asupra epocii respective – „obsedantul deceniu”, cum spunea Marin Preda – spune într-o carte de convorbiri cu Alexandru Bârlădeanu, că Miron .Constantinescu . era „aghiotantul Anei Pauker – ministru de Externe după război, de profesie croitoreasă, în realitate o politrucă ordinară, recrutată de NKVD şi paraşutată în România. Miron Constantinescu a ordonat ridicarea stadionului în doar 5 luni, din februarie ’53 până în iulie. Mii de oameni au muncit în condiţii infernale, voluntari, militari, brigadieri. Tovarăşul Gheorghiu Dej era ţinut la curent cu lucrările de un Miron Constantinescu turbat, care-şi pusese acolo toată energia, întrucât unul dintre fii îi murise într-o excursie în munţi, altul după o operaţie de apendicită, iar nevastă-sa fusese omorâtă cu satârul de fiică-sa, care ajunsese apoi la ospiciu. Când totul a fost gata, a început secvenţa pe care v-am povestit-o, cum o ştiu de la mama.
Dar nu doar fetele sărace de la Liceul Sanitar s-au bucurat de stadion în acel an. În 25 octombrie 1953, echipa naţională juca primul ei meci acolo. 90.000 de oameni au văzut cum Cehoslovacia ne bătea, luându-ne calificarea la C.M. din Elveţia, din ’54. A fost meciul lui Birtaşu, portarul dinamovist încasând un gol de la Safranek, de la 40 de metri. Gică Popescu era antrenorul lui Androvits, Apolzan, Szökö, Onisie, Băcuţ I, Nicuşor, Petschowski, Călinoiu, Ene I, Serfözö, Suru. Stadionul era însă mişto. Iar în poartă era, într-adevăr, Birtaşu.
Era, de fapt, o luptă în doi, noi cu cehoslovacii, pentru un loc la Cupa Mondială din Elveţia, din ’54. Războiul se încheiase de aproape zece ani şi, din motive economice, eram o ţară prăbuşită după marea coflagraţie, nu ne înscriseserăm în preliminariile Mondialului din Brazilia din 1950. (Mă rog, acum, la celălalt Mondial brazilian, ne-am înscris şi…?) La Praga, Cehoslovacia ne bătuse cu 2-0, dar aveam încă speranţa noastră. Arbitru e Gerhard Schultz, un „redegist”. La noi, secund al lui Gică Popescu e marele Dobay. El le şopteşte, zice scriitorul George Mihalache în „De ţi-ar spune poarta mea”, ultimele sfaturi tricolorilor: „Atacăm cu toate forţele, dar nu neglijăm apărarea.”
