...Ajungem la stadion, eu cu Adi reuşim şi intrăm. Mai sunt două ore şi jumătate până la meci. Găsim greu loc. Stadionul stă să pleznească, sunt peste 50.000 de oameni, strânşi unul în altul, cu priviri rele, crunte, de răzbunare, dar şi de teamă... Dinamo spulberase Steaua şi pe toate celelalte din campionat, marcase 37 de goluri şi primise 3 în 10 etape... Craiova e toată pe umerii lui Gică Popescu, care are şi banderola pe mâna stângă, la 22 de ani. Poate şi Badea să încerce ceva, dar...
...Mai sunt două ore. E ceaţă, e frig, e urât. Lumea e îmbrăcată sărac, în oraş e foamete, în case e ca afară. Din când în când, jos, lângă gard, Barză, şeful galeriei dă câte un semnal de atac. Lumea însă nu e convinsă de nimic. E o ură teribilă în toţi, pentru toată viaţa lor de olteni amărâţi.
Şi atunci se întâmplă! Nea Costică Popescu anunţă că echipele de tineret vor intra pe teren pentru meciul lor. Intră Craiova, în alb, şi stadionul se mişcă. Nu la maxim, dar e impresionant... apoi în gura tunelului apar dinamoviştii... nu se vede clar cine, ce... dar nu-s ai noştri. Un infinit cor de fluierături şi strigăte îi împinge pe toţi înapoi! Nimeni nu mai iese de-acolo! Puştii lui Ţâcă Zamfir, între care Cristescu, Papa, Călin salută încolonaţi şi se retrag şi ei... (A doua zi, în „Sportul”, cronicarul partidei, Stelian Trandafirescu, cu care aveam să împart un birou peste 4-5 ani, scrie aşa: „La speranţe: nu s-a jucat – echipa oaspete sosind târziu la stadion!” În realitate, puştanii dinamovişti ori n-au avut curaj să intre, ori, am auzit şi varianta asta, n-au fost lăsaţi să intre pe teren ca să nu incite şi mai mult oamenii!)
Cert e că publicul nu înţelege şi huiduie. Mai trece o oră. Nimeni nu se mai poate mişca. Nici la ţâşnitoarele de apă, nici nicăieri. E tot mai frig, ceaţa e tot mai jos... Suntem 50.000 de oameni cu cuţitele în dinţi şi în suflet. Ies ai noştri. Gică Popescu, Săndoi, Boldici, Badea, Mănăilă, în geci de piele, în blugi, în hanorace ca Gigi Ciurea... Stadionul irumpe! Simt însă că nu e totul. Simt bine. Ies şi ai lor, trenciuri elegante, costume clasice, Vasile Ianul, în negru cu cravată roşie, Andone, încercând gazonul să-i cunoască rezistenţa, Lupu, Rednic, Lupescu, Mircea Lucescu, cu cordonul strâns la balonzaid, uite-l cu părul creţ şi zâmbind amar... Publicul mârâie, huiduie, strigă! Se întorc la cabine să se echipeze. În câteva minute, o jumătate de oră, ies. Întâi Craiova, cu Gică în frunte... apoi Dinamo... Oamenii nu mai pot fi ţinuţi, miliţienii strâng rândurile, sutele de şiruri se agită, strigătele sunt înfiorătoare... Ies şi arbitrii. mai sunt 5 minute. Crainicul anunţă echipele, cu numărul 9, Gicăăă Poooopescuuuu! Dinamoviştii nu se aud.
Începe. Iar ceea ce se petrece după primul fluier al lui Ştreng e imposibil de descris. Dinamo se instalează la cârmă, Cârţu îi retrage pe ai noştri. Şi Dinamo începe pasul unu: Lupu către Lupescu. Apoi, ca într-un dans, Mateuţ, Rednic, Sabău, înapoi la Andone, iar Lupu... Oamenii, cei 50.000 tac. Cârţu e cu mâna la gură. Lucescu e aproape o statuie. Ciurea, Badea şi Pigulea încearcă o recuperare. Eşuează. Iar atunci se petrece ceva ce n-am trăit niciodată, nicăieri. „Centralul” se zguduie din temelii, ca un răspuns la uluitorul joc de pase al băieţilor lui Lucescu. Badea recuperează prima minge, o întoarce prudent lui Gică Popescu şi acesta preia, trece de Răducioiu, lansat în presing, de Lupescu, apoi de Rednic, care faultează. În clipa aia, universul se dezintegrează. Stadionul efectiv urlă bestial. „Ştiin-ţa! Ştiin-ţa!! Ştiin-ţa!!!” În peluză explodează patru petarde. Nu mai e ceaţă, dar e fum, gros, galben-negru. „Ştiin-ţa! Ştiin-ţa!” E ca o barieră de netrecut spre poarta lui Boldici. „Ştiin-ţa!! Ştiin-ţa!” Curând, nu se mai percepe, din cauza isteriei, decât perechea de vocale „iiiii-aaa!!!” urlate!
...Şi fault. Şi pas. Şi fault. Săndoi îl seceră pe Răducioiu, Lucescu intră în teren. Intră şi Cârţu. „Ştreng era leoarcă de transpiraţie. Urla şi el la mine, Sorine, nu mai loviţi! Dau roşu!! Ia dă, îi zic, ia să văd! Ce cauţi în teren?, zice. Da’ Lucescu ce caută?, zic şi eu.” În studioul de la Digi, Sorin zâmbeşte şi se încruntă. „Aşa a fost. Gică Popescu a ieşit apoi, prin minutul 24, cu ea la picior, i-a pasat lui Bica, Dănuţ a jucat în stânga, în spatele lui Sabău, Adrian Popescu a preluat, cursă de 30 de metri, centrare pe jos şi Ciurea, din cădere, i-a luat faţa lui Klein, a intrat cu totul în poartă, gol! Asta a fost!”
Simplu, nu? Ştreng a prelungit meciul 8 minute, dar Gică Popescu a fost imperial. Ciurea a mai prins o bombă, dar Stelea a boxat incredibil!
Peste ani, şi Popescu, într-un taxi, la Madrid, avea să rememoreze scena, la telefon, chiar cu Stelea! Eram acolo, aşa că ştiu. A fost meciul oamenilor însă. Acum, după 22 de ani, încă aud strigătul lor disperat, superb, uluitor, crunt: „Ştiinţa! Ştiinţa!” „Prudenţă, multă prudenţă”, scria Stelian Trandafirescu în „Sportul”, a doua zi, din partea băieţilor lui Cârţu. Îi zic. Zâmbeşte. „La sfârşit, i-am zis lui Lucescu, profesore, văd că nu mai fluieră ăsta, speră să egalaţi... Opreşte un pic, să le dau apă la ai mei şi mai jucăm unul de la început.”
A fost 5 noiembrie 1989. Oamenii s-au dus cu greu acasă. 19 ani mai târziu, în exact acea dată, tatăl meu, care a fost cel mai mare suflet de lângă acea echipă, a murit. Peste alţi doi ani, în exact acea dată, Adrian Păunescu a murit. Între timp, aproape pe furiş, a murit şi Craiova. Strigătul acelei zile, din ’89, ar putea însă s-o învie vreodată. De fapt, cred că aşa va şi fi! Eu încă îl aud: Ştiin-ţa! Ştiin-ţa!
A fost, într-adevăr, într-o duminică.
