Înainte să plec la Londra, săptămâna trecută, vorbesc cu Ilie Balaci, în studioul DigiSport. Îmi spune că are o poză acasă, într-un caiet studenţesc, „dar în casa de la Craiova, nu aici”, de fapt o tăietură din „Sportul” de acum 34 de ani, el cu Lothar Matthäus. Asta pentru că îl întrebasem de finala Champions League şi de Heynckes.
Poza aceea e din primul an ca antrenor al lui Jupp Heynckes, când Borussia Mönchengladbach, echipa lui, fusese adversarul Craiovei lui Ilie în turul 3 al Cupei UEFA. Heynckes se lăsase de cariera de jucător cu un an în urmă, în 1978, când Balaci ieşea al treilea în Trofeul Bravo, decernat celor mai buni fotbalişti ai Europei sub 23 de ani.
Jupp fusese vârf de atac, iar acum Borussia lui dăduse peste Craiova lui Ilie, care trecuse tocmai de Leeds United, după două victorii siameze, 2-0, eliminând pentru prima oară în istoria fotbalului românesc o echipă din Anglia. La Mőnchengladbach („nea Tinel Stănescu îi zicea Borussia Mergipeblat, doar aşa le putea pronunţa numele”, zice Ilie) a fost 2-0 pentru trupa la care juca un puşti de 19 ani, găselniţa lui Jupp. Băiatul care îl flanca pe Ilie în fotografie, Matthäus.
„Primul gol l-au dat dintr-un ofsaid de doi metri cel puţin.” Îi spun lui Ilie că-mi amintesc poza din „Informaţia Bucureştiului”, o captură luată de la televiziunea lor, la noi nu se „dăduse” meciul. Tilihoi şi Ştefănescu, amândoi cu mâinile ridicate în momentul pasei lui Matthäus către Del Haye, aflat metri buni în spatele liniei noastre de apărare, faţă-n faţă doar cu Boldici. „Al doilea gol a fost şi mai de pomină, Marius.” Îi spun lui Ilie că am memorie fotografică şi îl descriu tot după capturile din „Informaţia”. Aceleaşi mâini ridicate de Ştefănescu şi Ungureanu, când Nielsen primeşte în faţa porţii o minge centrată de pe undeva de prin pantofii fotoreporterilor, ieşise un metru în aut de poartă, fotografia e foarte clară…
„La Craiova i-am sufocat. Ţin minte că era frig, în decembrie am jucat, şi Heynckes tot ţipa la ai lui. Cami a ratat un penalty scos de Zoli, a dat în transversală, apoi, cu vreun sfert de oră înainte de sfârşit, Irimescu, care îi <> şi pe cei de la Leeds, a prins o torpilă de la 25 de metri, 1-0… Dar n-am mai avut forţă să egalăm, să-i ducem în prelungiri… Ei au mers apoi până-n finală, unde au pierdut în faţa lui Eintracht Frankfurt, 3-2 şi 0-1, Eintracht eliminase pe Dinamo cu un tur înaintea noastră, meciul acela cu gafa lui Ştefan, golul din prelungiri, alt furt al nemţilor, cu accidentarea gravă a lui Dinu…”
„Ce zici de finala de la Londra, Ilie? Şi acum e tot o finală sută la sută germană, ca şi atunci, şi tot cu Heynckes pe bancă, dar la Bayern, nu la Borussia, altă Borussie, oricum…” „Va fi finala lui Robben, o să vezi… mergi acolo, nu?” „Merg, da.” „Va fi finala lui Heynckes şi a lui Robben”, zice Ilie. E miezul nopţii şi ne despărţim în faţă la Digi. Zice că va căuta poza acasă, la Craiova. La miezul nopţii de sâmbătă voi fi ştiind dacă a avut dreptate, acolo, pe Wembley, cu amintirile mele… „Oricum tu ştii mai bine ca mine ce-am făcut pe teren în toţi anii ăia…” Îmi zâmbeşte şi trage uşa Mercedesului. N-apuc să-i spun că voi fi cu ochii pe Robben. Care nici nu seamănă cu Del Haye al lui, pe care Ilie l-a umilit la Monte Carlo, într-o selecţionată mondială, prin ’80…
Londra. E minutul 89 al finalei, când Heynckes îşi mai încearcă o dată ideea simplă cu care încă de la început a părut că poate destabiliza apărarea Borussiei: pasă în spatele „închizătorilor” Bender şi Gundogan. Undeva, într-o zonă a nimănui, fără responsabilităţi imediate, obligându-i pe cei doi să se întoarcă din drum şi pe Subotici şi Hummels să atace decisiv.
...E minutul 89 al finalei de la München din 2012 şi Bayern are încă 1-0 cu Chelsea. Robben se retrage mult, undeva în flancul stâng al apărării sale şi, presat de Torres, trimite în corner. Execută cu efect Juan Mata şi Drogba, lăsat aiurea în marcajul firavului Lahm, trimite teribil sub bară: 1-1. Robben îşi pune mâinile în cap, ai săi rămân fără aer. Ar mai fi fost 100 de secunde poate şi câştigau finala. Aveau să o piardă însă la loviturile de departajare, după ce Robben va rata, în prelungiri, penalty-ul care ar fi putut întoarce destinul în favoarea lor. Dar fostul jucător al lui Chelsea cedează în faţa lui Cech. Şi apoi totul se prăbuşeşte, londonezii ducând în Chelsea, pe Stamford Bridge, trofeul pe care Bayern aproape îl îmbrăţişase.
...Londra. E minutul 89 pe Wembley când mingea aruncată spre Ribery, undeva pe linia „lui 16”, e atacată de Subotici şi de Hummels. Ribery o stăpâneşte însă, pivotează şi, cu spatele la poartă, îi trimite cu călcâiul lui Robben, care preia. Subotici se întoarce greoi, încearcă să-i obtureze colţul lung, dar Robben rămâne singur cu Weindefeller.
...Londra, mai 2007. Finala Cupei Angliei. Chelsea - Manchester United are în Robben cel mai bun jucător de pe teren, iar Sir Alex Fergusson îi înmânează olandezului premiul MVP. „Pe Wembley e singurul loc din lume unde poţi spune că te-ai încoronat cu adevărat” zice Arjen cu ochii în lacrimi. Peste câteva zile părăsea Londra.
...Londra, 25 mai 2013. E minutul 89 al finalei, Bayern este la egalitate,1-1, cu Borussia Dortmund, când Robben e faţă în faţă cu Weindenfeller. Un pas, doi, olandezul ridică privirea în faţă, sus, până la cer sunt doar ai lui, în alb şi roşu, toată peluza lui Bayern, 25.000 de oameni, sperând ,uitând să respire, crezând...
...Londra, 25 mai 2013, ora 14.30. Mai sunt 5 ore şi un sfert până la meci, Trafalgar Square e acoperită de 5.000 de germani, cea mai mare parte a lor în galben şi negru, fanii Borussiei. Din când în când se opresc din pozat, din băut ,din râs şi îşi unesc glasurile, tunător şi tandru totodată: „Beeee-fauuu-beee! Beeee-fauuu-beeee!! Beee-fauuu-beeee!!!”. „Dacă-i blocăm, block auf, pe Ribery şi Robben, îi batem...” Sus, călare pe leul de la baza columnei lui Nelson, alt „galben-negru” urla fericit: „Russia! Russia! Russia-Borussia! Borussia!” „Dacă dăm gol, nu avem cum să pierdem. Borussia nu primeşte niciodată 2 goluri de la Bayern, în noaptea asta.”
...Wembley, 25 mai 2013, ora 21.29. Robben, singur cu Weidenfeller la 7 metri de poarta Borussiei. E minutul 89 şi este încă 1-1. Peluza din faţă e toată cu el. Peluza galben-neagră din spate îl urăşte sincer. Weindenfeller iese însă prea aproape şi e atât de mare, cu paşii lui largi, cu mâinile întinse, hotărât să se opună... Şi atunci Robben are o idee, să dea... să dea un pic liftat, pe jos, la colţul lung... Şi dă! Închide apoi ochii şi îi deschide doar odată cu răcnetul peluzei din faţă, martor direct: „toooooooooooorrrrrrr!!!”.
E 2-1 şi nimic nu se mai poate întâmpla. Şi chiar nimic nu se mai întâmplă. Lângă mine, Arsene Wenger, care comentează pentru TF1, îmi pune părinteşte mâna pe umăr şi-mi spune: „S-a făcut dreptate, Bayern trebuia să câştige trofeul acesta încă de acum un an.”
...Wembley, ora 22.05. Robben preia trofeul Ligii Campionilor din braţele lui Lahm, der Kapitan, şi îl ridică deasupra capului. Avusese dreptate acum 6 ani. Dacă e să te încoronezi undeva ca fotbalist, nu o poţi face decât pe Wembley, la Londra. Iar dacă golul tău aduce şi trofeul, e încă şi mai bine.
...Londra, miezul nopţii de 25 spre 26 mai. Împreună cu Marian Olaianos şi alţi 200 de fani ai lui Bayern atacăm ultimul metrou. Am fi vrut să-l luăm de la Wembley Park până în Trafalgar Square, dar ni se spune că în piaţă nu mai e nimeni. La două ore de la terminarea meciului, ne amuzăm ascultându-i pe suporterii lui Bayern cum cântă în grupuri mici, în fiecare vagon şi în fiecare staţie unde trenul opreşte. Dezmeticiţi din fericire, aruncă vorbe din care nu reţinem decât cuvintele „Bayern, München, Deutsche şi Victory”. E destul ca să înţelegi ce s-a întâmplat.
Wembley. Miezul nopţii. Ilie a avut dreptate. Întotdeauna Ilie are dreptate. Ştie ce va fi, aşa cum ştie cel mai bine cum a fost. A fost meciul lui Robben şi al lui Heynckes. Merg cu Olaianos să facem fotografii pe străzi, cu suporterii. La stadion, probabil, nu mai e nimeni. Doar statuia albă a lui Bobby Moore, din West Stand, pare a înclina uşor din cap. „Really, dacă e să te încoronezi undeva, atunci doar pe Wembley...”
Gute Nacht! End of story.
