Uneori, când mi-e foarte dor de cel care a fost tatăl meu (ca şi când nu mi-ar fi totdeauna...), mă gândesc la zilele în care mă lua de mână şi mă apăra, prin mulţime, mergând cu mine spre stadion. Cum spuneam, uneori mă gândesc la cum a fost atunci şi, tot uneori, filmul merge mai departe şi aproape că văd cum era – stadionul, lumea, jucătorii alergând, bucuria, omul de alături, tranzistorul la urechea altuia...
Echipa naţională e primul capitol al vieţii noastre de altădată. Pe 1 iunie 1975, de Ziua Copilului, mi-a cumpărat o minge de fotbal adevărată – „din piele”, cum se zicea – şi am fost prima oară în viaţă pe un stadion. Pe „23 August”, la România – Scoţia. Mult mai târziu aveam să aflu că era un meci oficial, din preliminariile Campionatului European.
Aşadar, după trilogia maghiară din 1972, Budapesta – Bucureşti – Belgrad, Valentin Stănescu a preluat naţionala, în aprilie 1973, cu un 0-2 la Kiev, oraş gazdă al Euro 2012. Pe atunci însă, în acel amical cel puţin, capitala RSS Ucraina ne-a purtat ghinion, URSS-ul învingându-ne cu 2-0, goluri Onişcenko şi Muntean, care era român de-al nostru, din Chişinău sau, mă rog, moldovean.
În grupă pentru Mondialele din RFG, din 1974, România ratează calificarea, ieşind pe 2, după RDG, pe care a învins-o la Bucureşti, în 27 mai ’73, cu 1-0, gol Dumitrache. Din păcate însă începuse prost campania, cu un 1-1 în Finlanda (în retur le-am dat 9-0!), egalaţi fiind în minutul 86 – deschisese scorul Radu Nunweiller – după o uriaşă gafă a lui Răducanu, Rică ţinând prea mult mingea în braţe, după un plonjon artistic… Arbitrul, un polonez, Eksztajn, a fluierat o indirectă pe 5 metri şi Rissanen a înscris!...
…Vin însă preliminariile pentru Europeanul din 1976, primele pe care le-am văzut „live”, cum se zice astăzi. Vine meciul vieţii mele, primul, acel România – Scoţia. Suntem într-o grupă cu Scoţia, dar şi cu Danemarca şi Spania. Facem 0-0 la Copenhaga, în octombrie 1974, celebrul meci al lui Dinu, în care căpitanul nostru a jucat fluierat fiind la fiecare atingere de balon, pentru că intrase tare la un danez încă din start… Apoi altă remiză, mai celebră: 1-1 pe Santiago Bernabeu, cu Spania, cu fabulosul gol al lui Zoli Crişan, care a egalat după o cursă solitară, trimiţând mingea printre picioarele legendarului Iribar!
În fine, pe „23 August”, cu Scoţia, echipa condusă din teren de un anume Kenny Dalglish…Ţin minte golul lui Dudu Georgescu, care mi s-a părut că s-a înălţat atunci mulţi metri deasupra tuturor, pentru a-şi plasa o imperială lovitură de cap. Acum câteva luni, la „Replay”, am văzut că era minutul 21, că alături de noi doi, de tata şi de mine, aşadar, mai erau încă 80.000 de oameni pe stadion şi că McQueen, al cărui gol îl reţin perfect, a egalat, cu o lovitură identică, în minutul 89.
Ce mi-a rămas perfect însă în minte a fost cursa lui Dobrin, cu vreun sfert de oră înainte de final. „Gâscanul” a driblat scurt doi scoţieni şi a scăpat singur de la centrul terenului. Niciun adversar nu i-a luat urma, britanicii rămânând blocaţi, probabil de admiraţie. Doar portarul lor, pe care îl chema Brown, a ieşit curajos în întâmpinare. Dobrin l-a driblat, un pic cam larg, Brown s-a dezechilibrat şi a căzut, apoi Dobrin, singur cu Brown, la 30-35 de metri de poarta scoţienilor, l-a mai driblat o dată. Şi încă o dată. Nici dintre ai noştri n-a mişcat vreunul. Şi erau pe teren Dinu, Dumitru, Crişan, Balaci, Lucescu, fără să mai punem apărătorii, Cheran, Sătmăreanu II, Sandu Gabriel şi Anghelini, plus Rică în poartă. La a patra fentă, Brown a rămas pe picioare şi, sigur pe el, s-a aplecat simplu şi a cules mingea din faţa lui Dobrin. A fost henţ, normal, şi atât. Pe vremea aceea nu se dădea „roşu” pentru o astfel de abatere. Dobrin a rămas parcă prins în iarbă şi încet, greu, târziu, s-a întors către poarta lui Rică. Peste câteva minute, Valentin Stănescu l-a înlocuit. (Cu Kun II, aveam să aflu...) Apoi, am zis, a egalat McQueen. Ne-am dus acasă trişti, amărâţi. Eu mai puţin, totuşi, aveam o minge nouă adevărată, „de fotbal”. Peste câteva zile împlineam 8 ani şi eram fericit.
Nici tata şi nici Dobrin nu mai sunt. Nu aici. Echipa naţională există însă şi, în numele ei, de ceva vreme ni se spun tot felul de bazaconii. Că am fi rămas fără talente (aşa, brusc, după 100 de ani de fotbal), că suntem în lumea a treia – de ce nu a patra? –, că şi un pic labili psihic ne mai dovedim. Mă gândesc însă că, de pildă, urmaşul direct al lui Dobrin, Hagi, care a dat singura dimensiune înaltă noţiunii de „tricolor”, alături de Gică Popescu şi generaţia lor, face o Academie care dă 7 jucători la singura echipă de juniori calificată la un turneu final european. Tot Hagi, singurul fotbalist român legitimat şi de Real Madrid şi de Barcelona, are nu doar amintiri, ca noi toţi, ci şi nevoia dovezii acelui stadion plin de recunoştinţă pe care i l-am promis acum 10 ani, la retragere.
Hagi, discret şi cuceritor prin toată dragostea arătată de atâtea şi atâtea ori fotbalului, a demonstrat că are acum toate datele succesului, ca altădată, când era pe teren. El leagă peste ani toată acea istorie pe care, în foarte mare măsură, tot el a construit-o. Când cei 300 de copii ai săi vor creşte, ştim, va fi bine. Ca să nu fie însă prea târziu, ar trebui ca Hagi să continue acum, el, povestea echipei naţionale. E singurul dintre toţi care ştie cum a fost şi cum va fi. Şi trecutul, şi viitorul naţionalei poartă, evident, semnătura lui. De ce nu-i dăm şi şansa prezentului singurului om care s-a luat de piept cu cei mari şi care, aproape mereu, s-a dovedit a le fi superior? Mă tot întreb dacă nu cumva şi alţii merită să aibă amintiri despre viitor. Să strângă în braţe o minge „adevărată” şi să ţină pumnii, din tribună, unei alte mari „naţionale”. Altfel şi naţionala, ca şi noi, va rămâne tot cu sufletul gol.
