Rapid GiuleÅŸti trebuia să lupte dacă îÅŸi iubea galeria. AÅŸa am învăţat încă din
primele clipe în care am ajuns pe stadionul Republicii, undeva prin ’76 sau ’77. „Raaa-
pid Giu-leÅŸti! Luptă dacă ne iubeÅŸti!!”, tuna tribuna a doua ÅŸi, acoperiÅ£i cu o pelerină din
plastic, transparentă, eu cu tata şi cu Marian, fratele lui cumnatu-meu, mare rapidist
(fratele!), aÅŸteptam, într-o atmosferă trepidantă, să înceapă jocul. Era o partidă cu
Craiova, evident, altfel n-aveam ce căuta în formula aceea acolo. Ploua mărunt ÅŸi ÅŸtiu
că taică-meu a început să râdă când Marian, care era cu vreo 5 ani mai mare ca mine,
a rostit extrem de sigur pe el, la ieÅŸirea giuleÅŸtenilor din tunel: „Hai băieÅ£ii! Hai Realul!
Hai, că dacă nici p-ăştia nu-i bateÅ£i...” „Cum adică, Marian, nici p-ăştia?... Vezi să nu
retrogradaÅ£i anu’ ăsta!”, a continuat schimbul de replici ÅŸi, deÅŸi nu asta e important aici,
coborârea Rapidului în „B” chiar s-a întâmplat în acel sezon... AÅŸa era Rapid, o echipă
în faÅ£a căreia n-am avut niciodată sentimentul de teamă, ca adversar, ba dimpotrivă, mi-
era mai dragă decât celelalte ÅŸi nu de puÅ£ine ori m-am întrebat de ce.
AÅŸa erau ei, ca Marian, tot timpul siguri de ei, vag ironici, caterincoÅŸi, spiritual-
bombastici, ei erau Realul, Rapidul, GiuleÅŸtina... Benigni însă, deÅŸi Craiova pierduse în
faÅ£a lor Cupa din ’75, dar acea amintire – eram, oricum, prea copil – nu lăsase mari
urme. Benigni, însă cu o galerie care se inflama imediat când era vorba de Dinamo, de
pildă, o echipă care avea ce să-ţi inspire, ca adversar. Poate de aceea Rapid era de
pus la suflet, dar ÅŸi acolo în joacă, glumind... Pentru că ei erau RapiduleÅ£ul, cu Colea
Răutu, cu Åžtefan Bănică, cu scenetele de sâmbătă seară de la „Satiră ÅŸi umor”, gata
oricând să suporte ironia celorlalÅ£i ÅŸi să răspundă încă ÅŸi mai ÅŸi. Ei îÅŸi spuneau, fără să
fie, cum le spunea restul lumii, aproape ca un vag titlu de mândrie. Åži râsul lor era tonic
într-o astfel de discuÅ£ie cu lumea: „Voi vorbiÅ£i?!”
...AÅŸa a fost începutul, aÅŸa i-am cunoscut. Mai târziu am aflat povestea reală, cea
din ziua de 25 iunie 1923, când tricourile albe au devenit viÅŸinii pentru a putea masca
mai bine impregnarea lor cu fumul locomotivelor. Ştiu poveştile toate şi cred că le ştiu
mulÅ£i, de aceea n-am să insist cu „glasul roÅ£ilor de tren”, vorba lui nea Vanea. Lucrătorii
de la Atelierele GriviÅ£a ÅŸi jucătorii unei echipe, Excelsior, care era deja în cartier, au pus
bazele „AsociaÅ£iei Culturale ÅŸi Sportive CFR”, cu maistrul Teofil Copaci preÅŸedinte ÅŸi cu
strungarul Grigore Grigoriu căpitan de echipă ÅŸi pentru că jucase pe la Venus... în casa
lui Grigoriu se confecţionase echipamentul, iar bocancii la Ateliere. Ştiu toate astea, şi
cele 6 Cupe ale României luate consecutiv până la război, finala Cupei Europei
Centrale, rămasă nedisputată, titlul din ’42, neacordat, adică Trofeul Basarabia... Åžtiu,
de la nea Vanea şi de la George Mihalache cine au fost Bazil Marian, Ionică Bogdan,
Baratky, minunea blondă...
Ce vreau eu să spun e cum am înÅ£eles ce înseamnă Rapid. Care nu era doar
atât. La începutul anilor ’80 am aflat din Cenaclul Flacăra că era a doua echipă de suflet
a lui Adrian Păunescu, deci şi a mea. Galeria Rapidului, una total anti-sistem, era o
încântare: s-o auzi terfelindu-i pe securiÅŸti ÅŸi pe miliÅ£ieni, ÅŸi acolo, la tribuna a doua, dar
ÅŸi în Cenaclu, la Polivalentă, era ceva! Åži nu numai. La Teatrul Bulandra, la Grădina
Icoanei, Florian PittiÅŸ Å£inea un spectacol dumnezeiesc, „Poezia muzicii tinere”, o istorie
a rock-ului, în special a celor 4 Beatles ÅŸi niciodată nu apărea în faÅ£a publicului fără
puloverul viÅŸiniu cu litera „R” în piept. Iar încheierea era invariabilă: „Nu mai plânge, fată
dragă, pân’ la vară nu murim!... Tot ce vă doriÅ£i ÅŸi Rapidul în A!”
Aici era Rapidul. Aici ÅŸi în sufletul geamgiului Mincea, miticul ÅŸef de galerie de la
tribuna a II-a. Evident, ÅŸtiam ce făceau băieÅ£ii lui în deplasări, aventuri epice care merită
o carte, cum s-a venit pe jos de la PloieÅŸti, în 1967, anul naÅŸterii mele ÅŸi al titlului lor,
dar mai ales mă încânta felul în care galeria Rapidului o sprijinea pe cea a Craiovei ÅŸi
întotdeauna ÅŸi oriunde în BucureÅŸti. „Între ÅžtiinÅ£a ÅŸi Rapid / Legătură de granit!” sau
„Rapid BucureÅŸti / Frate cu Craiova eÅŸti!” răsunau în Åžtefan cel Mare când Maxima se
bătea la titlu cu Dinamo prin ’81, ’82 ÅŸi mai târziu... Era Rapid, veneau în ajutor
rapidiÅŸtii... Apoi imnul, cel mai frumos dintre toate, auto-ironia la eÅŸec, explozia din
momentele crunte anti-sistem, miÅŸto-ul fin, „DaÅ£i-ni-l pe Valentin / Åži vi-l dăm pe
Damaschin!”... Până la urmă Damaschin a ajuns la Dinamo ÅŸi nu la Steaua, în schimbul
fiului lui CeauÅŸescu, dar în GiuleÅŸti te simÅ£eai liber! Iar asta era tot. Acolo s-a amendat
înfiorătoarea cursă spre Gheata de Aur a lui Cămătaru, la un Rapid – Dinamo 5-4,
„Vino, Cami, peste noi / Să ne dai ÅŸi golul doi!”... „Toni Polster, unde eÅŸti? / Să vezi
circul din GiuleÅŸti!”...
...După RevoluÅ£ie n-au mai fost aÅŸa. Dar bannerul pe care l-am văzut atunci, în
’77, e acelaÅŸi, e acolo, e întotdeauna lângă ei ÅŸi pentru noi, restul lumii: „Rapid –
poveste fără sfârÅŸit!” Ceea ce era de demonstrat. Mă gândesc uneori că, de fapt, ei au
fost poezia muzicii tinere.
