Finala cea mare i-a strâns pentru ultima oară pe toţi acolo, departe. Era 30 iulie 1930, ultima zi. „Când o să mai vedem, Octave, o sută de mii de oameni pe un stadion de fotbal?” Costică Rădulescu, omul cu întrebările, Luchide, omul cu răspunsurile. „Niciodată!”
… Au fost în seara aceea pe „Centenario”, alături de 100.000 de oameni la finala Argentina – Uruguay, prima din istoria Cupei Mondiale. Ciudată coincidenţă, în semifinale ambele câştigaseră la scor identic: Argentina învinsese cu 6-1 Statele Unite după 1-0 la pauză, iar Uruguay bătuse Iugoslavia tot cu 6-1, după 0-1 în minutul 4 – marcase Sekulic – şi 2-1 la pauză… Prietenul belgian de pe „Conte Verde”, John Langenus, a primit onoarea de a arbitra finala şi, după doar 12 minute, „Centenario” a erupt: Dorado deschisese scorul, Uruguayul avea 1-0! Rudy Wetzer îşi amintea, peste ani, că în toată viaţa nu avea să mai trăiască o astfel de clipă, când uruguayenii au marcat, „atunci parcă s-a rupt cerul şi de sus au căzut peste oameni tunete şi fulgere, o forţă care parcă spunea că în noaptea aceea doar Uruguay putea fi campioana.”
În mod cu totul surprinzător, argentinienii au rezistat erupţiei. Ba chiar au egalat peste opt minute, prin Peucelle şi au adus tăcerea perfectă pe „Centenario”, intrând cu 2-1 la pauză, după golul lui Stabile din minutul 37. Cea, în minutul 57, egalează şi fenomenul astral se repetă. La 2-2 însă argentinienii se sufocă, iar Iriarte preia conducerea pentru Uruguay: 3-2 în minutul 68. Golul lui Castro, din penultimul minut i-a izbăvit pe toţi: şi pe uruguayeni, care puneau astfel ambele mâini pe Cupă, şi pe argentinieni, care nu mai aveau aer, acolo, pe „Centenario”, cu suta de mii de oameni în cap, şi pe cei din tribune, care aşteptau fiesta de după fiesta.
… Ai noştri au plecat pe jos spre „Barcelona”. Mai aveau o noapte, o singură noapte acolo, la capătul lumii, la campionatul lumii şi, până la hotel, puţini au vorbit. Aveau în suflet şi în faţa ochilor, încă, finala. Erupţia. Fiesta, nebunia… „Când o să mai vedem noi, băieţi, o sută de mii de oameni?...” La hotel era o nebunie în miniatură, ca şi pe străzile străbătute, ca şi dincolo, şi mai departe, în port… Cu gândul la port erau şi ei. De a doua zi urma drumul spre casă şi toată această nebunie care îi cuprinsese se va fi sfârşit. Vor rămâne amintirile, victoria cu Peru, meciul cu Uruguay, campioana lumii. Totul va fi departe!
… De dimineaţă erau în port. Nu toţi. Nu toţi, pentru că „Pik” Steiner nu se afla încă printre ei. Octav Luchide mersese cu noaptea-n cap la spital şi iată-i pe amândoi, el şi Costică Rădulescu, de-a stânga şi de-a dreapta tărgii cu care „Pik” era adus la vapor… „Pik” glumea, se găsise el să le şteargă lor lacrimile din ochi, să se îngrijească alături de ei de Stanciu, care totuşi nu era întins pe targă, ca el, ci în baston, târându-şi piciorul în ghips, amintire din primul război mondial, cel cu Peru.
Vaporul de întoarcere nu mai era „Conte Verde”, ci unul aparţinând aceleiaşi companii, „Lloyd Sabaudo”, şi care purta numele „Duilio”. Încet-încet, au urcat toţi. Şi Stanciu, în baston, şi „Pik” Steiner, pe targă, şi Jean Lăpuşneanu, cu şapca trasă pe ochi, Bürger, ţinându-l de mână pe „Pik”, colegul lui din ultima noastră linie de apărare, iată-l şi pe Vogl, căpitanul, urcă şi Rudy Wetzer, liderul, lângă Luchide, apoi pe rampa de lemn încheie coloana întoarcerii acasă Costică Rădulescu şi Marcel Bielis, ziaristul.
… Pe „Duilio” n-au mai fost nici emoţiile, nici fascinaţia generate de călătoria pe „Conte Verde” în căutarea Lumii Noi. După o lună, şi Lumea Nouă devenise veche. Doar dorul de casă era în sufletele lor, eroii care acum se sprijineau de balustrada de la tribord (tot clasa a II-a, de fapt a III-a, da!, dar pentru cine mai conta asta, când dincolo de călătoria asta, la capătul nopţii, se zărea Europa, adică răsăritul?...) şi vorbeau, aproape în şoaptă, despre ce trăiseră la Montevideo, despre cum îi vor primi cei de-acasă, cine îi va crede că au văzut ce-au văzut…
Într-o noapte, ieşit din sala de dansuri, încins şi fericit că se poate răcori pe punte, lipit de balustrada de la tribord, locul lor, unde stropii din valurile Atlanticului făceau toată treaba, Freddy Fieraru a răcit. Apoi a ieşit iar afară, la prova, să ia în piept perdeaua fină desprinsă de vânt din valurile în care Atlanticul ascundea luna şi apa pulverizată pe faţă l-a răcorit. Noaptea următoare au chemat medicul şi verdictul i-a îngrozit: pneumonie, forma cea mai gravă. Eisenbeisser, flăcăul din Cernăuţi, se zbătea între viaţă şi moarte. L-au vegheat cu toţii, încercând să-i scadă febra, să-i vorbească, să-l încarce cu putere.
… Pe 16 august a fost furtună şi „Duilio” a trosnit din toate cotloanele, dar a rezistat. Freddy a rezistat şi el, dar când au ajuns la Genova, la capătul călătoriei pe apă, Octav Luchide şi Nedelcovici au chemat maşina ambulanţei la scara uriaşului transatlantic. L-au internat pe Freddy la sanatoriul „Castelletto” de lângă Genova şi au mers apoi la gară, cu sufletul rupt. Genova – Milano – Veneţia – Ljubljana – Timişoara. Kilometrii spre casă se strângeau, ca şi inimile lor. Din când în când, pe culoar apărea, trăgându-şi piciorul şi sprijinindu-se în baston, Costică Stanciu. Glezna încă durea. Dar trenul mergea, alerga, urla, totuşi, spre casă. Acasă le va fi mai bine…
La Timişoara l-au „pierdut” pe „Pik” Steiner, rămas să se vindece acolo. „Când vii cu CAT-ul în Bucureşti, Ady, să joci cu Sportul, o să te-ntreb unde ai lăsat targa asta de Montevideo, băiete!”, îi strigase de la fereastră Jean Lăpuşneanu, portarul studenţilor.
În Gara de Nord a fost însă şocul. Informaţi de Marcelică Bielis în „Gazeta Sporturilor” (telefonase încă de la Milano), oamenii umpluseră peroanele. Flori, fete, reporteri, părinţi, fraţi şi iar flori… „Bine aţi venit acasă!!!”
… Eroii au mers apoi la sediul FRF, în „Pasagiul Victoriei”. Erau aşteptaţi de Casa Regală pentru a fi decoraţi, dar şi de mama lui Freddy, care-i însoţise de la gară, cu lacrimi în ochi. „Unde e, băieţi, copilul meu? Unde e Freddy, domnu’ Octav? Unde l-aţi lăsat, băieţi, pe Freddy?” I-au explicat că va veni, că i-au lăsat bani de drum, că e într-un spital, într-un sanatoriu din Genova, unde sunt doctori buni… Va veni el! „Când, băieţii mamei? Unde e Freddy, măi băieţi?”
Cu lacrimi în ochi, au intrat în „Pasagiu”. Toţi fuseseră decoraţi cu „Răsplata muncii clasa I şi a II-a”. Toţi, personal de Rege. Priapicul Carol al II-lea nu pusese însă nimic în pieptul lui Zauber, portarul de rezervă, de la Maccabi… Samuel Zauber. Nici în cel al studentului Ilie Subăşeanu… Pe listă nu era nici Eisenbeisser, campion naţional la patinaj, dar acre acum pătimea într-un pat de spital la Genova, în aripa nord, de fapt, a sanatoriului „Castelletto”. Până la urmă, mama sa plecase spre Bucovina, acasă, bocind, fără răspunsuri şi crezându-l mort. (Abia pe 27 august, când băiatul îi va intra pe poartă, pe picioare, îmbrăcat în frumosul costum de prezentare de la Montevideo, păstrat cu grijă de surorile de la „Castelletto”, Genova, abia atunci mama lui Freddy, care-i ţinuse slujba de „veşnică pomenire” crezând că e dus de pe lumea asta, abia atunci mama îl va îmbrăţişa şi-i va plânge în braţe. Ceea ce şi Freddy, la rândul lui…)
… Ciudat însă, le spun acolo, la ultimul etaj al hotelului „Amzei”, celor de la televiziunea britanică, în timp ce strângeau cablurile, ciudat e că nici Costică Stanciu, venit în baston din Uruguay, venusistul care marcase aşa, olog, în poarta Perului, nici el nu primise decoraţie… (Englezii se încruntă dur. Cum? What??)… Ei bine, dragii mei, nici Octav Luchide, nici el n-a fost decorat, el, sufletul tuturor, şeful expediţiei, tatăl băieţilor… Nu, dragilor, nici Luchide. (What???) Why?
… În schimb, nu ştiu dacă mai are rost să vă spun asta pe cameră, pentru filmul FIFA dedicat României, nu?, nu, e OK, e bine că aţi strâns, ei bine, în schimb FIFA a plătit către FRFA 236.000 de lei şi din ei s-au scăzut 50.000 pentru plata îngrijirii lui „Pik” Steiner la Montevideo, 30.000 pentru cheltuielile lui Freddy la „Castelletto”, sanatoriul genovez şi 100.000 pentru plata echipamentului oficial. Restul de 56.000 a fost împărţit băieţilor… Aşa a fost acum 91 de ani, la masa primei echipe din Europa, boys, care a vrut şi s-a încumetat să meargă la capătul lumii la prima ediţie a campionatului mondial. Se numea România.
