Știți de ce tribuna oficială a stadionului Dinamo este ceva mai depărtată de tribuna I? Dacă nu, atunci veți afla citind în continuare. O poveste de acum aproape 70 de ani și poate o discuție reîncepută despre arena din Ștefan cel Mare. Așadar, ce nu este fotbalul?
Fotbalul nu e un joc al bărbaţilor, doar pentru bărbaţi, aşa cum îşi închipuie ei. Iluziile lor nu fac din fotbal nici măcar un joc de îngeri, cum scria Băieşu, pentru că prea des şi-a băgat dracu’ coada! Dar cel mai rău a fost când în jocul ăsta dumnezeiesc s-au băgat ele. Şi istoria spune că s-au cam vârât! De la Elena Lupescu, care ţinea morţiş să se afişeze lângă Carol al II-lea la momentul decisiv al decernării Cupei României, în deceniul patru al secolului trecut, până la altă Elenă, al cărei soţ, Nicolae, odată cu numirea în funcţia de ministru al Apărării Naţionale, primea în grijă şi CCA-ul lui Apolzan, Toma, Voinescu şi al fraţilor Zavoda.
Dacă s-ar găsi, „jurnalul unei fete greu de mulţumit” (expresia îi aparţine genialei scriitoare de literatură memorialistică Jeni Acterian) ar dovedi că doamnele noii societăţi roşii, instalată cu tancurile în primăvara lui 1945, adorau sportul. Multe s-au bucurat când au luat loc în tribunele înţesate de domni, şi apoi de tovarăşi de luptă, gata să le ovaţioneze mai cu trăire şi simţire decât pe băieţii de pe gazon.
Dar cum s-au luptat Elena Ceauşescu şi Marta Drăghici pentru supremaţia Stelei, respectiv a lui Dinamo, n-a făcut-o nimeni. Cine era Marta Drăghici? Cum cine!? Era soţia lui Alexandru Drăghici, ministru al Securităţii Statului şi apoi ministru de Interne în anii ’50, anii deportărilor la Canal şi ai trimiterii în puşcăriile de la Aiud, Gherla, Piteşti etc. a elitei României.
Fostul lider comunist Alexandru Bârlădeanu îi declara Laviniei Betea într-un interviu că şi le aminteşte pe cele două ca pe două neveste care duceau dincolo de birouri războiul soţilor lor, câştigat net de Ceauşescu, care după 1968 l-a făcut pe Drăghici din general-colonel simplu soldat şi din ministru – şef de I.A.S. la Buftea! Zice Bârlădeanu: „Gheorghiu Dej era sufocat de ambiţiile celor două şi în cele din urmă le-a interzis să mai asiste la meciuri de fotbal. Se înfiinţaseră două echipe: Dinamo – făcută de Drăghici, a M.I. – ului şi CCA – făcută de Nicolae Ceauşescu, care era şeful Direcţiei Politice a Armatei. Între cele două echipe se născuse o mare rivalitate, iar aceasta era dusă mai departe de soţiile celor doi. La un meci CCA – Dinamo, în Ştefan cel Mare, cele două se aflau în tribuna oficială şi după un gol au început să se certe ca două mahalagioaice. Tribuna era lipită de celelalte locuri, iar lumea făcea haz văzându-le și mai ales auzindu-le. A aflat Dej de poveste şi le-a interzis accesul la meciuri.”
După acel meci, tovarăşul Gheorghiu Dej a ordonat ca tribuna oficială de pe Dinamo să fie ceva mai departe de public (cum e şi azi!), iar tovarăşa Elena, învingătoare, după câţiva ani pe toate fronturile, avea ambiţia, între altele, ca atunci când îi decora pe marii sportivi bărbatu-său, performerii să fie tunşi! Ivan Patzaichin sau Marius Lăcătuş pot confirma...
Aşa că fotbalul de azi zău că nu e chiar aşa de rău! Măcar îl dăm gata între noi, bărbații.
