În 2004, în fotbalul românesc s-a petrecut un moment important: ieşirea din
activitate a generalului Iordănescu. A făcut-o imediat după meciul din Armenia, din 17
noiembrie, încheiat 1-1, punând pe masă o demisie cerută insistent. De presă, de
suporteri şi chiar de unii jucători. La 11 ani de la debutul său ca selecţioner, de
extraordinar antrenor, sigur, totul se prăbuşea în jur: încă o calificare ratată, după cea
de la Euro 2004, impactul cu lumea suporterilor era tot mai dur, din cauza frazelor şi
fazelor strunjite în lemn şi nu numai, norocul îl părăsise şi el pe cel care îşi începuse
ascensiunea, totuşi, cu imensa şansă a transversalei ţintite de Bodin, în alt noiembrie,
1993.
Aşa se face că „antrenorul secolului”, elegant şi poate sătul de alte războaie, lasă
vacant postul de selecţioner. Eram redactor-şef adjunct la „Pro Sport” când, într-o zi, mi-
a aterizat pe birou, aşa, ca de nicăieri, un CD cu un soi de trucaj, absolut grosolan, prin
care trebuia să fiu convins că opţiunea ziarului, Victor Piţurcă, pentru postul de
selecţioner, e una greşită. Moral, în primul rând, nu-i aşa, alţii erau mai în măsură. Şi să
judece, dar, mai ales, să candideze la funcţia de antrenor principal al unei naţionale
oricum şubrezite de şocul a trei calificări eşuate. Nu mersesem nici în Japonia şi
Coreea de Sud, în 2002, la Mondiale, când Hagi a avut mare ghinion la barajul cu
Slovenia, nici la Euro 2004, în Portugalia, pe mâna Generalului şi eram pe cale de a
rata (şi am şi ratat!) calificarea la Mondialele din Germania, din 2006. Victor Piţurcă a
preluat însă în acea iarnă, din 2004, naţionala, numit fiind de o federaţie şi ea în an de
alegeri, deci vulnerabilă la media şi la mediu. Înconjurător, desigur.
Am vorbit atunci cu selecţionerul Victor Piţurcă şi am publicat în „Pro Sport” parte
din acele dialoguri. Multe însă nu le-am scris, nici nu erau destinate publicului, dar au
avut darul de a mă lămuri în legătură cu ceea ce s-a întâmplat în zilele în care „s-a
jucat” postul de selecţioner. Am vorbit o dată în biroul său de la Federaţie, altă dată am
luat masa la Intercontinental, alături şi de Viorel Păunescu, după ce realizasem acolo şi
un foto-reportaj pentru ziar. Atunci, câştigătorul Cupei Campionilor Europeni şi al
Supercupei Europei, altfel un om extrem de direct şi sincer, mi-a spus şi cine lansase în
birourile redactorilor-şefi CD-ul cu înregistrarea de la cazino, şi cum a ajuns Mihai
Stoica la Steaua, dar mai ales cum de a rămas acolo acesta, iar el, Victor Piţurcă a
plecat. „Nu m-am gândit niciodată la Stoica, dar niciodată, ca la un rival ori ca la un
pericol pentru viitorul meu la Steaua. Nu l-am băgat în seamă vreodată, dar, din multele
motive care m-au obligat să gândesc astfel, unul ţi-l spun acum. Cum să cred că în clubul Steaua, patronat de prietenul meu, Gigi Becali, pe care şi Viorel Păunescu şi eu
l-am ajutat de atâtea ori, cu anii petrecuţi de mine pe gazonul acela, cu trofeele, cu
victoriile, cu campionatele şi cupele câştigate pentru Steaua, în tricoul Stelei, mai
trebuie, la anii mei, să mă gândesc că aş putea pierde o dispută cu domnul acela, venit
cu acordul meu de la Galaţi?! Nu credeam că există nicio dispută, pentru că eram
convins că nu există cu adevărat, pentru Steaua şi pentru mine, nimeni în club pentru
care să-mi fac probleme... Uite că exista!” Ţin minte că tot insista pe acest amănunt, cu
anii. „Da, Marius, ai băgat bine de seamă, mă tot gândesc că m-am înşelat la oameni, la
vârsta mea. Că sunt o băbăciune, ăsta e adevărul!” „Băbăciunea” avea atunci 48 de ani.
Am aflat şi de ce i se păreau mulţi. „40 sunt doar la fotbal. Dar dacă zi şi noapte te
gândeşti numai la fotbal, vine viaţa şi, pac!, îţi dă una după ceafă.”
Victor Piţurcă îmi pare azi, la 17 ani distanţă de acele discuţii, iarăşi în situaţia de
a explica de ce s-a gândit, în ultimul timp, în exclusivitate la fotbal. Şi asta pentru că
fotbalul nostru foarte rar cere atâta atenţie. Oamenii care îl populează, da. Antrenorul
de atunci şi de azi, calificat cu naţionala la două turnee finale, a fost atent la Hagi şi
Gică Popescu, la Dan Petrescu şi Mircea Sandu, la Mutu şi Chivu, dar lipsit de inspiraţie
la oameni. La un anumit gen de oameni.
– va urma –
