„Când am ajuns la Leeds, ni s-a făcut frică, zice Balaci. Bine, şi când au venit ei la noi,
tot aşa, parcă ne-am dus cu teamă să-i vedem la antrenament, mamă, ce-or juca ăştia şi noi
nu ştim! Şi cum dădeau ei din prima, şi ce mingi aveau, şi ce echipament, te făceau, aşa, să
te mai gândeşti...”
Meciul l-am văzut la televizor, în casa din strada Barbu Mumuleanu, numărul 29, unde
stăteam la sora lui mamaie, la tanti Sanda şi la unchiul Gică, fost colonel de Jandarmi până
la război şi apoi mare comunist pe la Buzău, pe unde o luase şi pe mama s-o crească, după
’47, când tataie intrase la puşcărie pentru că tăiase un viţel, unui prieten, pe timpul foametei.
Lui Bande îi tăiase viţelul, Bande făcuse armata cu tataie, fuseseră la Stalingrad în’42
amândoi şi, întorşi acasă în vara lui 1943, după infernul de la Cotul Donului, în cele trei luni
de permisie primite de la mareşalul Antonescu, cu solda strânsă în anii de război – mamaie,
cu trei copii pe cap, un băiat şi două fete, nu consumase mult din ea – a ridicat o casă, în
Otopeni. Când au venit comuniştii, plutonierul adjutant Surcel Ion, născut în 1903, în mai, în
comuna Mârza, judeţul Dolj, a intrat în Armata Populară, a luptat, de data asta alături de
sovietici şi împotriva nemţilor, până-n munţii Tatra, în Cehoslovacia. Ştiu că-mi povestea şi i-
am găsit şi livretul militar într-o zi când mamaie făcuse ordine prin nişte cutii cu acte vechi...
În fine, la unchiul Gică şi la tanti Sanda stăteam atunci, în toamna lui ’79. Ne
mutaserăm din Otopeni pentru ca eu, care eram în clasa a cincea, la Generală 15, pe Calea
Dorobanţilor, să nu mai fac naveta. Ceauşescu oprea zilnic circulaţia, venea ori pleca la
aeroport, venea ori pleca la Snagov, aşa că stăteam cu orele prin staţii, în soare vara,
degerând (chiar aşa!) iarna, cu ochii după un autobuz 149 care să se mişte spre casă... Sau
spre şcoală, după caz.
Mă uit pe ziare să văd data exactă a meciului. E 24 octombrie 1979. E o toamnă foarte
însorită, e cald, peste trei zile tata împlineşte 46 de ani. Când scriu, acum, încerc să mă
gândesc cât mai am eu până la 54... Tot câteva zile. Între timp (mult timp? puţin?) Craiova se
bate iar la titlu, Leeds United e din nou în Premier League, iar Cupa UEFA a devenit Europa
League. Atunci însă, în toamna aceea, Craiova era lider în „A”, avea să şi ia titlul la finalul
sezonului, al doilea din istorie. Leeds jucase finala Cupei Campionilor Europeni, în ’75, 0-2 cu
Bayern München-ul lui Beckenbauer şi Sepp Maier. Tot Leeds câştigase cu 11 ani înainte
Cupa UEFA, iar în ’73, nu foarte demult, pierduse finala Cupei Cupelor, 0-1 cu AC Milan. Era
echipă!
De altfel, acum vreo 10 ani, prin 2009, a apărut un film senzaţional, „The Damned
United”, în regia lui Tom Hooper, după cartea lui Jonathan Peace despre cele 44 de zile
petrecute de probabil cel mai talentat antrenor din istorie, Brian Clough, la cârma lui Leeds,
în 1974. În anul când Leeds juca la Craiova, cu Universitatea, Clough era deja câştigător al
Cupei Campionilor Europeni cu Nottingham Forest, echipă pe care, după despărţirea de
Leeds, o luase din liga a 3-a! Acelaşi Clough şi aceeaşi Nottingham repetau triumful şi în
anul următor, după ce eliminau, între altele, şi Argeşul lui Gicu Dobrin.
V-am ameţit? Iertare, revin.
E 24 octombrie 1979, după-amiaza. Craiova – Leeds e în transmisie alternativă cu
Dinamo – Eintracht Frankfurt şi Eftimie Ionescu, nea Mache, cu care avea să se întâmple să
fiu coleg peste 15 ani (deocamdată-s a cincea, v-am spus!), intră mai târziu în direct. Când,
în sfârşit, primeşte legătura, îngheţăm! Aşa ni se întâmplase şi cu câteva săptămâni în urmă,
când, într-o seară, la Telejurnal, Florin Mitu anunţase „adversarele echipelor româneşti
calificate în turul doi al Cupei UEFA: Dinamo va întâlni puternica reprezentantă a Republicii
Federale Germane, Eintracht Frankfurt, iar Universitatea Craiova – echipa engleză Leeds
United! Ambele noastre formaţii vor susţine meciurile tur pe teren propriu!” Zbang! Leeds
United! Tata a dat din cap, cu un zâmbet uşor, adică gata, ne-am ars! Eu m-am speriat
numai din pronunţarea crainicului: liţ iunaităd! Trebuie să fie tare de tot!
Aşa se şi întâmplă, că de-aia îngheţăm: pe ecranul Stassfurt-ului nostru pe lămpi (încă
nu ne luaserăm Diamant-ul), cei în alb sunt în corzi. Adică noi! Craiova era în alb, nu? Nu!
Pentru că în secundele – lungi! – până când Eftimie Ionescu înţelege că e în direct, ăia în
negru (albastru, pentru cei care peste 30 şi ceva de ani ştiu ce-i aia televiziune color!) sunt
grămadă în careul celorlalţi. Crainicul prinde glas şi zice: „Balaci, Balaci, Balaci la minge,
incredibil, corner!” Din cornerul ăla bătut de Crişan, Ilie va înscrie cu o lovitură de cap (contra
englezilor!), căutaţi pe Youtube faza, că merită! Beldeanu va rata apoi un penalty, scos tot de
Zoli Crişan, „nu m-am concentrat”, avea să-mi spună, peste ani, Aurică, iar Irimescu, la 20 de
ani, sau 21, după o pasă antologică a lui Balaci, va face 2-0! Bomba lui Mircea ne dă
speranţe că se poate merge mai departe. Într-una din nopţile pe care le-am tot invocat,
petrecute în casa lui Ilie, în Kuwait, mi-a spus cum a fost la Leeds. „Nea Tinel, Dumnezeu să-
l ierte, a fost să le vadă un meci, ca spion. Când s-a întors să ne spună cum e pe Ellen Road,
îi cam tremura glasul, dar nu mult, puţin. <<Mă, băieţi, te cam ia cu durere de cap acolo, dar
mergem peste ei, asta-i viaţa!>> Noi, hai, nea Tinele, cum e, dom’le? Şi atunci Valentin
Stănescu, om care văzuse şi trăise multe, ne-a liniştit. <<Dăm drumul la joc, la ce ştim noi,
gata, Uruguay – Paraguay, şi ne calificăm! >>”
Fac ochii mari. Ilie râde. „Ce, nu ştii ce-i aia? Păi, la toate antrenamentele, când
ajungeam la miuţă, jocul între noi, unii erau Paraguay, ceilalţi Uruguay... Acolo era cel mai
greu! Fereşte-te de Negoro, de Negrilă, de Limbă – Tilihoi, de Roşu, de Ungureanu, erau mai
ai dracu’ decât orice adversar la Uruguay – Paraguay... Aşa a fost şi pe Ellen Road... Eu
eram şi un pic supărat pe ăia din club şi cum Negoro intrase tare la mine, am vrut să-l
necăjesc pe nea Tinel şi am zis că nu pot să joc a doua zi. Aoleu! Ce-a fost pe el, pe capul
meu! Hai, Ilie, trage de tine, mă, Ilie, mă, nu ştiu, nea Tinele, să vedem, c-o fi, c-o păţi... Am
jucat. Îl necăjeam doar. ştiam că pot. A rămas până azi singura victorie a unei echipe
româneşti pe terenul uneia din Anglia, Cârţu şi Beldeanu au dat două goluri de generic... Nu
le aveţi voi, la Replay?”
Nu le mai are nimeni, Ilie. Nici măcar cei din Leeds, echipa lui „never-say-die”, cum li
se zicea. Atunci, pe 7 noiembrie 1979, în Leeds, comitatul West Yorkshire, unde s-a petrecut
„războiul celor două roze”, Yorkshire, albul, contra Lancashire, roşul (sau azi, crunta rivalitate
Leeds United – Manchester United), pe Ellen Road, Craiova, care făcuse un meci mare şi
acasă, a intrat în istorie. „Am respirat noi mai greu la început, dar Burtă (Boldici) s-a
descurcat, Bumbescu şi el, avea 19 ani, le-a mai bubuit, Aurică, <>, a zis că trage
de timp, la un corner bătut de mine, şi să i-o dau lui că dă cu ea în peluză, să avem timp să
ne repliem, şi a pus-o în vinclu, cam aşa a fost!” Balaci surâde ca în ultima scenă din „Once
upon a time in America”, când De Niro are toată viaţa întipărită într-o grimasă. Râde. Sfârşit.
Se aude naiul lui Gheorghe Zamfir. „Dacă scăpai la Uruguay – Paraguay de Negrilă, a doua
zi, la meci, orice adversar ţi se părea jucărie...”
