M-am născut cu el în casă. Nu pot să leg, cronologic, amintirile care-l cuprind pe cel mai mare fotbalist al Craiovei. Dintotdeauna a fost lângă noi, ca un prieten sacru al familiei şi, sigur, radioul a fost cel care l-a imprimat, pentru noi şi pentru mulţi, drept omul care e echivalentul Universităţii, propria lui şi propria noastră echipă.
Nu l-am văzut jucând în anii lui de glorie decât foarte puţin şi în memorie, cum spuneam, e mai des vocea lui Sebastian Domozină, încercând să acopere vacarmul de pe stadionul Central, nu foarte convins însă... De aceea era necesară intervenţia din studio a lui Gheorghe Minoiu, legendarul realizator al „Fotbalului minut cu minut”, care, fără excepţie, avea următoarea remarcă atunci când difuzoarele începeau să vibreze: „Craiova, da? Domozină, Craiova, da?... S-a înscris la Craiova?... Oblemenco?...” Iar Sebi Domozină, pe care mi-l închipui fericit şi un pic teatral în momentele respective, întârzia cât putea de mult să intre în direct, lăsându-i pe cei 50.000 de oameni de pe Central să transmită lumii cât de fericiţi sunt. Până la urmă exploda şi el: „Da, Minoiu, într-adevăr, din nou Oblemenco a aruncat e-fec-tiv în aer tribunele Centralului craiovean şi Universitatea are 2 la zero cu Poli Timişoara. Cum s-a întâmplat? (deşi nimeni nu întrebase ce şi cum s-a întâmplat...) Oblemenco, acelaşi O-ble-men-co, a driblat doi adversari care i-au ieşit în întâmpinare, a schimbat rapid cu Marcu, a reprimit căpitanul studenţilor olteni şi de la peste 40 de metri a trimis, dragi ascultători, o a-de-vă-ra-tă torpilă spre buturile lui Jivan, expediind balonul la vinclu şi făcând astfel i-nu-ti-lă intervenţia goal-keeper-ului timişorean... Aşadar, din minutul 57, Universitatea Craiova conduce Politehnica Timişoara cu 2-0 şi continuă să domine a-u-to-ri-tar partida!” „Iar, Domozină, să precizăm că Oblemenco, prin această reuşită, se detaşează în fruntea clasamentului golgeterilor...” Aşa era atunci, aşa a fost. În după-amiezile cu dulceaţă de cireşe amare, cu radioul scos pe fereastră, să-l auzim în curtea casei sau agăţat undeva, în maşină, prin concediile alor mei, rare, câte au fost.
Nu l-am văzut jucând, cel puţin nu-mi amintesc alte meciuri, decât de trei ori: în finala Cupei României din ’75, când a şi marcat, dar pierdută, pe „23 August”, în prelungiri, cu Rapid, apoi într-un meci cu CSU Galaţi, tot în Cupă, cu Dinamo, la Bucureşti, meci pierdut, şi cam atât. Ba parcă şi pe Central, cu Jiul, dar din acel meci, prin’75-’76, mi-i aduc aminte mai ales pe Berneanu şi Deselnicu.
Apropo de Deselnicu. Cu el a plecat, în 1977, Oblemenco la FCM Galaţi, în Divizia B, şi au reuşit să promoveze imediat. „M-am pupat cu Nelu mai mult decât cu nevastă-mea, la câte goluri a dat!” Deselnicu, finul său, era sincer. Oblemenco a fost de 4 ori golgeter al României şi mult timp lider absolut al marcatorilor. La Galaţi, zicea Petre Deselnicu, au jucat odată pe un teren numai praf şi Oble a marcat cu un „tun” de la 30 de metri, ridicând tot colbul de pe maidanul căruia i se zicea stadion. „Vere, m-am dus să-l pup şi nu-l vedeam de praf... Când l-am găsit, i-am zis hai, Naşule, acasă, la Craiova, să te pup pe lumină!”
Craiova, care n-a existat până la Oblemenco, a devenit graţie lui campioana României. Cu el, Fiorentina lui De Sisti a fost eliminată, cu el Ştiinţa a devenit Academie de Fotbal. S-a întors ca antrenor, după cele 170 de goluri marcate pentru U, şi a luat eventul Cupă şi titlu în 1981. Apoi a fost gonit din oraş, pentru că era prea bun, prea blând, prea om. Unii spuneau că era prea moale, că era cu sânge basarabean, Oblemencov, familie refugiată la Corabia, în sudul Olteniei, după război. Acolo s-a născut, în 13 mai 1945, zi mare pentru Craiova. A murit în ziua în care fiul meu, Adrian împlinea doi anişori, în septembrie 1996, la Agadir, în Maroc, unde antrena, gonit de un oraş nepăsător, fără sentimente şi fără memorie.
Un ziarist local, un sinistru, scrisese despre el că bea ţuică, ştia el, cu halba. N-a răspuns. Ca întotdeauna, a luat viaţa pe propria răspundere. Până în ultima zi, la ultimul meci, când, în ultimul minut, echipa sa, Hassania, a fost egalată. S-a ridicat de pe bancă şi apoi brusc s-a prăbuşit. Infarct. Alexandru Moldovan, antrenorul adversarei, a fugit spre el. Nu l-a mai văzut, nu l-a mai auzit. A şoptit „Craiova...” şi încet, peste malul Atlanticului, a început să se audă, de undeva, vocea lui Sebi Domozină „Gooool, O-ble-men-co!...”, iar, prin ceaţă sfântul Petre Deselnicu a întins mâna, să-l strângă la piept şi să-l sărute. Avea 51 de ani.
