„N-au pe cine să televizeze, ăsta e meciul cel mai tare, oricum!” E tata. Găteşte,
taie un peşte luat de la ţară, de la Bistreţ şi ţinut în gheaţă, într-un soi de sac de rafie,
300 de kilometri, până am ajuns în Bucureşti, acasă. Mama nu ştiu pe unde e, e în casă
adică, dar nu se bagă peste el, la peşte tata trebuie să se descurce. Şi se descurcă, îi şi
place, îşi aduce aminte de casa lui, de Dunăre, de copilărie, sunt aceleaşi poveşti pe
care le ştiu, cu el copil dând foc unei bombe găsite în Ostrovogania, alături de alţi copii
din sat. Era o bombă rămasă neexplodată din război, acoperită cu nisip pe insula aceea
din Dunăre. Trăseseră aşa, un „fir” din paie uscate, de la bombă până la ei, că se
ascunseseră după un dâmb de nisip, la vreo sută de metri şi au dat foc... Buuuuum!! A
explodat şi i-a îngropat în nisip pe toţi, care ţinuseră la aventură. Ştiam toate astea, le
mai ascultam însă o dată, uitându-mă cum trage, cu degetele încleştate, de maţele
peştelui, un crap uriaş, lung cât masa.
Îi spusesem că scria în „Sportul” că nu se mai dă la televizor meciul nostru cu
Vâlcea, de duminică, de mâine adică, deşi în programul din „Magazin” zicea că da. „În
Sportul zice că nu, tată.” „N-are cum, n-au pe cine să televizeze, îţi spusei... ăsta e
meciul cel mai tare: Craiova cu Chimia.”
Ştiam însă că n-o să văd meciul şi aproape mă durea fizic, de dor ce-mi era să-i
văd „pe ai mei”. Plus că aveam şi buletin! De două luni aproape, făcusem „paişpe” ani şi
aveam. Ţin foarte bine minte că am venit cu el acasă, de la Circa de Miliţie, şi la noi era
Rodica, de la Târgovişte, fina noastră, ai mei le botezaseră băiatul, pe Mihai (cu numele
soră-mii), mama era oricum verişoară primară cu Nicu, soţul Rodicăi, medici veterinari
amândoi, mama lui Nicu, tanti Sanda, adică, la care stăteam în gazdă, cu mamaie,
surori. Rodica şi Nicu erau extrem de plăcuţi, veneau rar pe la noi, aveau o Dacie 1100,
când toţi din neam aveam 1300, mai ciudat chiar, conducea ea şi nu el... Amândoi cu
ochelari groşi, fumurii. Fumau, parcă... El sigur... Aveau doi copii, pe Mihai şi pe
Cristina, care era mai mare şi un pic cam grăsuţă... Atunci îi găsisem la noi acasă şi
Rodica i-a luat buletinul din mână mamei, s-a uitat atent şi a zis: „Are cravaşca strâmbă!
Ce naiba, Geto, nu-i dăduşi şi tu o cravaşcă cu nodu’ drept?!” „I-am luat de la taică-su
din şifonier... pe cea mai frumoasă. Şi cravată, şi cămaşă, şi... Rodico, las’ că arată
bine, mai era şi-n pantaloni scurţi şi cu cravată la gât când am fost cu el la poze...”
... Aveam, deci, buletin. În poză, cravata era cam strâmbă, dar asta nu conta
decât pentru tanti Rodica. Pentru mine ar fi contat mult să... mergem la Vâlcea, dacă
meciul tot nu se dădea la televizor! Să ne ceară, poate, cineva, la hotel, buletinul şi să-l
arăt şi eu, să nu mai zică mama că n-am împlinit „paişpe” ani încă...
... Tata s-a oprit din ce-i făcea el cu cuţitul ăla lung al nostru, cu mâner galben,
peştelui şi, fără să se întoarcă spre mine, care eram în uşă, a zis: „Ăăă... chiar nu se
televizează, zici?” „Nţţ.” „Păi, mâine dimineaţă plecăm la Vâlcea. O luăm şi pe maică-ta
şi la opt am plecat!” Mă gândesc că simţise, din felul în care i-am spus că nu se dă la
televizor şi că n-o să vedem meciul, că mă lasă fără aer situaţia asta. Ce Dumnezeu,
dacă nici în vara asta din care mai e doar o zi nu-i vedem... Dar uite că tata zice că-i
vedeeem! „La Vâlceaaa... mergem la Vâlceaaa... mama, mergem la Vâlceaaa!” „Ce să
căutaţi la Vâlcea?”, zice mama, prefăcându-se binişor, ştia foarte bine ce căutăm la
Vâlcea. „Păi, nu, mama, că vii şi tu, mergem toţi trei... jucăm la Vâlcea... trebuia să se
televizeze şi...” „Nici gând! Când e asta?” „Mâine.” „Aaa, nu! Nici vorbă. Mama are
treabă mâine, luni la şapte dimineaţa intru de gardă...” Tata s-a şters pe mâini cu un
prosop de bucătărie. Mama: „Duceţi-vă voi, George! Trebuie să fiu odihnită luni... Nu
pot să merg!” Tata îmi pune mâna pe cap, încet şi zice că a băgat peştele la cuptor, să
se uite şi ea mai încolo la el şi, către mine: „Mergem, dar poate ne bat ăia!”
... Simt atâta stare de draci în mine, de nerăbdare şi de bucurie, că sar în sus:
„Cu numărul opt, Ilie Balaaaci, de la Bistreţ, de unde a venit tata cu craapuu’!!” „Vezi că
e şalău. Şi Balaci al tău nu e aşa în formă. Crişan e!” Zoli Crişan, întra-devăr, luase 10
în „Sportul”, la Târgu-Mureş, cu ASA, în prima etapă şi eu îmi decupasem caseta aia
din ziar, o ţineam în coperta buletinului, că tot am amintit de el.
... Suntem aşadar în ultima zi a verii din 1981. Craiova e campioană en titre, al
doilea an la rând, e lider după trei etape, are deci 6 puncte şi golaveraj 9-1! A început
perfect campionatul ăsta, mă gândesc, frământându-mă în dreapta tatei, a doua zi
dimineaţa, la o-p-t, cum silabiseşte tata. Mama mă trezise şi s-a mirat când şi-a dat
seama că nu dormeam. „Ai emoţii.” „Nu.” „Nu prea ai dormit...” „Nu prea.” „Îi zic mai bine
lui taică-tu să staţi acasă. Poate îl dă, totuşi, la televizor...” „Nuuu! Nu stăm acasă... Nu
ştii că dacă mă gândesc cu o noapte înainte la ceva, că plecăm sau că am teză sau
ceva, nu dorm? Dar acum ceva am dormit...” „Las’ că nu vă dau ăia teză la meci... Hai,
atunci, că taică-tu e deja la maşină. Aveţi pachet, v-am pus şi nişte peşte prăjit, şi o
ciocolată, mai găsiţi voi pe acolo...”
... Văd că avem 120 la oră. Suntem pe autostradă şi tata e cu mâna stângă pe
geam şi-i tremură cureaua metalică de la ceas. Mai avem puţin până la Piteşti. Mănânc
glucoză, mi-a luat de la benzinărie, când am plecat. „Tata, deci noi avem, adică facem
opt puncte azi, să zicem că batem cu unu-zero, am avea zece-unu golaveraj şi apoi
acasă, zece puncte din zece! Eu zic că nici dracu’ nu ne mai prinde, luăm titlul şi anul
ăsta!” „Îi băturăm şi p-ăştia, gata... Stai un pic, să vedem ce-i azi... mie mi se zbate aşa,
ochiu’ stâng...” Tac. Număr kilometrii. 84, 85, 86...
... Crişan marcase în minutul 3, în deplasarea cealaltă, apoi Cămătaru în minutul
33. ASA avea parcă echipă mai bună, cel puţin acasă, decât Vâlcea. Chimia avea o
echipă bunicică, dar mult sub Craiova, totuşi, deşi în ziua aceea în care trebuia să
ajungem şi să ne întoarcem de la Vâlcea, nu existau încă nici Bayern München, nici
Olympiakos Pireu, nici Fiorentina, nici Bordeaux, nici Kaiserslautern, nici Benfica...
La stadion era nebunie. Plin de oameni, şi pe trotuare şi peste noi, peste maşini,
aglomerat, cald, un soare alb crunt. Am parcat departe şi cât am mers pe jos am evitat
să vorbesc cu tata. Ăia de pe lângă noi înjurau Craiova şi am zis că mai bine să nu
vorbim. Aşa poate tace şi tata. Am luat bilete, prin gard. Da, prin gard. Erau nişte femei,
în curtea stadionului, care vindeau la gard, prin gardul ăla de beton, era o arhitectură
aşa, prin care le vedeai, dădeai banii şi îţi întindeau biletul. „Două la a-ntâia.” Tata lua
peste tot, oriunde am fi mers, la „a-ntâia”. Era, mă gândesc, sub demnitatea lui de
director să stea altundeva în afară de „a-ntâia”.
... Urcăm o scară de beton şi ne aşezăm chiar când din gura tunelului ies,
ultraeleganţi, ai noştri. Crainicul zbiară: „În echipament alb cu dungi albastre,
campioana României... U-ni-ver-si-ta-teaa Craa-iovaaa! În poartă, cu numărul unu –
Silviu Lung..., cu numărul doi – Nicolae Negrilă, cu numărul trei – Nicolae Tilihoi, cu
numărul şase şi căpitanul echipei – Costicăăă Ştefănescu, cu numărul patru – Nicolae
Ungureanu... La mijloc, cu numărul cinci – Aurel Ţicleanu, cu numărul unsprezece –
Aurică Bledeanu, cu numărul zece – Costică Donose şi cu numărul opt – Iliee Baalaci...
În atac, cu numărul şaaapte – Zoltan Crişan şi cu numărul nouă – Soriiin Cârţu!”
A-ha! Am furnici ceva în stomac. „Tata, zic, nu joacă Irimescu, Geolgău şi nici
Cami.” „Bine, poate sunt rezerve, că din programul ăstora...” Vâlcea e cu Gheorghe
Constantin în poartă, ăla care avea să ajungă şef la arbitri, apoi Teleşpan, Catargiu,
Iordan, Ciucă, la mijloc Stan, Alexandru şi Stanca, în atac Georgescu, Gâncu şi
Carabageac. (Programul de meci, pe care încă îl mai am, îi dăduse corect pe ai lor.)
Suntem vreo zece mii în tribune şi mai toţi îl înjurăm (eu în gând...) pe arbitru. Îl
cheamă Romeo Stâncan şi e cu ăştia, contra noastră, deşi ăştia au impresia că e cu
noi. Noi însă i-am înghesuit. Jucăm superb, superb! Dominăm sufocant, ne distrăm cu
ei. Beldeanu trece de doi, printre ei, şi trage. Paf! Barăă! Cârţu e ţinut şi apoi trântit în
careu, boul ăla, pe care l-am simţit din prima, de la început, nu dă nimic... Ştiu scenariul
ăsta, tata, de-aia n-am putut să dorm şi ţie ţi s-a zbătut ochiul stâng... Şi totuşi, Chimia
nu iese din apărare, de ce să te temi? Ăla, portarul lor, sare din bară în bară... Pauză.
Ies Beldeanu şi Balaci, intră Irimescu şi Geolgău.
... Ce zi lungă! Soarele a coborât acum în spatele tribunei a doua, e mai bine, nu-
ţi mai bate în ochi. Am obosit. E târziu, abia acum realizez că n-am dormit, că am venit
atâţia kilometri, atâtea ore... Oare ce-o face Dăcioara noastră? Bine, acum, măcar
pentru sfârşeala asta de drum şi de soare, cred că o să batem. O să se întâmple ceva
şi o să batem.
... Şi se întâmplă, într-adevăr, curând. Stâncan ăla dă o lovitură liberă pentru ei
de la vreo 30 de metri. 35, poate. Nu mi-e frică, dar pregătirile noastre în zid se lungesc,
Lung ţipă din poartă, apoi se fixează pe vârfuri, ţeapăn, atent. Bate Alexandru,
formidabil, prin zid. E gol, au 1-0!
... Plecăm. Ieşim, ne căutăm maşina, o găsim. Drum până acasă, tata se chinuie
să mă întrebe câte ceva. Îl învinovăţeşte pe Lung, pe arbitru, pe Balaci, a ratat de mă
doare capul, ştiu, tată, l-am văzut, hai că e un fandosit...
La miezul nopţii am fost acasă. Era târziu, farurile celorlalte maşini îl torturaseră
la volan, nu vedea bine noaptea, eu mai adormisem, mă mai concentrasem să-l ajut, să
văd în locul lui ceva, undeva... Ne-am strecurat în casă, răpuşi mai degrabă de
aventura drumului, de greşeala lui Lung, de noi înşine care am crezut, ca proştii, şi prea
puţin de şutul lui Alexandru ăla.
... Ca şi azi, ca întotdeauna, Craiova pierdea cel mai sigur când şi juca bine şi şi
credeai în ea. Dacă te îndoiai un pic, că prea mergea totul bine, şi drumul, şi maşina, şi
peştele la pachet, mai aveai o şansă. Altfel, nici pomeneală. Ca să câştige, Craiova
trebuia să-ţi ia ceva. Să zicem, o duminică întreagă. Şi nici atunci.
