Se trage, o dată cu disputarea barajelor de menținere/promovare în Liga 1, plus cel de la Craiova, dintre Universitatea și FC Botoșani, pentru stabilirea celei de-a treia echipe care va reprezenta România în Conference League, cortina și după acest sezon.
Știm deja laureatele, absolut meritorii, CFR Cluj, pentru a opta oară campioană a României, dintre care ultimele cinci titluri consecutiv câștigate, și Sepsi Sfântu Gheorghe, învingătoare în Cupa României. Iar sâmbătă seara, la Paris, unde se va juca finala UEFA Champions League, vom afla și noua regină a Europei, care se va alege dintre Real Madrid și FC Liverpool. E vorba de o perioadă a concluziilor, a premianților, dar și un timp al marilor perdanți. Mai ales când, de multe ori, între victorie și înfrângere, între triumful absolut și tristețea înfrângerii este o distanță atât de mică.
De fapt, chiar acest lucru, al subțirimii intervalului, în timp, spațiu și emoții, dintre a avea totul și a nu (mai) avea nimic, mi se pare un subiect în sine care merită dezbătut.
Nu doar fotbalul este definit printr-o astfel de sensibilă delimitare, ci întreg sportul, ba și viața însăși cred că se poate încadra în aceste oscilații de formă, de statut, dar mai cu seamă de destin. Acum ești sus, cu mâna pe trofeu și cu medaliile la gât, mâine ești învinsul, retrogradatul, pierzătorul! Nu este exact la fel și în viața?
Fotbalul are, bineînțeles, nevoie de eroi exemplari. Și chiar îi poate oferi lumii, de ceva vreme. Dar,oare, nu sunt la fel de importanți și ceilalți, care au susținut competiția, dar nu au reușit să o câśtige, care au tras până la final sau finală, cum vă place?
“Est modus in rebus”, adică există o măsură în toate, spunea Horațiu, în “Satire”.
“Est modus in rebus, sunt certi denique fines”, în traducere “există o măsură în toate și mai ales anumite limite”, exact așa sună versul complet. Mult mai târziu, Voltaire avea să ofere varianta în limba franceză, deși îi plăcea, se pare, să citeze întotdeauna originalul din latină. “ L’ exces en tout est un defaut!”. Excesul în toate e un defect!
Și nu exact astfel stau lucrurile? În judecățile de valoare, în verdicte chiar? Nu e nevoie de o balanță, de un anume echilibru atunci când analizăm gloria învingătorului sau amărăciunea celui învins? E un subiect care merită nu doar mai multă atenție, ci și o abordare mai modernă a paradigmei triumfului, sau a eșecului, din perspectiva timpurilor pe care le trăim. Aceasta e convingerea mea, acum, la sfârșitul unui sezon, dar cu gândul la celălat, care va începe foarte curând.
