La început i-au scris numele greşit: Lăcătuşu. Eram în plin avânt comunist şi ziarul „Sportul” a găsit că aşa e mai probabil să fie. Numele părea să sune mai nimerit astfel, ca profesie, ca meserie în muncile vremii. Era 28 februarie 1982 când Marius Lăcătuş debuta în prima divizie, într-un FCM Braşov – CS Târgovişte 3-0. Avea 17 ani, 18 îi împlinea în primăvara ce urma. Mi-a povestit într-o seară, la Arad, prin 2006, când el era antrenor la U.T.A., iar eu director al Bătrânei Doamne, ce ciudat sună!, că a avut ceva emoţii, că mai fusese luat în lot şi nu apucase să joace, dar cei mai vechi la „Steagu’” îl mai puneau să care o geantă la autocar, să mai ducă un echipament la spălătorie. Chiar şi aşa, era fericit că e acolo, cu cei mari, cu Batacliu, cu Nelu Naghi, cu Spirea, cu Manciu ori cu Panache. Aşa era, de ani buni, ritualul. Şi nu doar la „Steagu’”, ci peste tot. Veteranii făceau legea în vestiar. Când genţile s-au strâns prea multe pe umăr, Marius a crâcnit. Era primul semn al unei revolte care avea să-i definească toată cariera, de-atunci, de la Steagu’ şi până la Steaua, apoi Fiorentina, în Serie A, la Oviedo, în Primera Division şi înapoi la Steaua, viaţa lui.
I-a luat apărarea Nelu Naghi, lider şi pe teren şi în vestiar. „Puştiule, ai clasă de fotbalist adevărat. La anii mei, ştiu ce vorbesc, crede-mă. Am văzut multe şi am înţeles şi mai multe. Aud că se interesează de tine şi de la Bucureşti, de la Steaua, de pe la Dinamo. Vezi şi tu, ai grijă cum joci, că viaţa frumoasă e acolo... Dacă vin să te ia, nu sta pe gânduri, du-te, băiete! O să ajungi fotbalist mare!” Nelu Naghi ştia ce spune. Şi el avusese o mare ofertă în tinereţe de la Steaua şi se gândise prea mult… Anii pe care îi ştim cum au trecut, de-atunci şi până azi, i-au dat dreptate. Însă cel care avea să devină naşul familiei Lăcătuş, dar şi secundul lui Marius, în ultimul deceniu, la toate echipele unde a antrenat, îşi ştia propria viaţă atunci când îl sfătuise pe tânărul atacant să plece la o echipă mare. Ştia că el însuşi n-o făcuse, cu alţi ani în urmă, şi îi părea rău. Într-un fel, dacă puştiul ăsta va reuşi, va fi şi victoria lui... Măcar el...
În etapa a 32-a, antepenultima, în ziua de duminică, 6 iunie 1982, Marius a înfruntat pentru prima oară echipa căreia avea să-i construiască, în deceniile următoare, mare parte din glorie şi istorie, Steaua. Meciul a fost în Ghencea, iar adversar direct lui Lăcătuş i-a fost Fodor, adus de la A.S.A. Târgu-Mureş, un dur, care-i stopase practic cariera unui extraordinar fotbalist dinamovist, Vlad, abia venit în Ştefan cel Mare de la Galaţi. Îi provocase o dublă fractură într-un „derby etern”, pe „23 August”. Aşa că Lăcătuş era în gardă. A făcut ce-a vrut cu Fodor, iar viitorul naş, Naghi, s-a descurcat impecabil cu Sertov, vârful de atac al Stelei. Dar din minutul 2 Steaua avea deja 1-0 pe tabelă. Centrase Fodor, iar Tudorel Stoica reluase, din voleu, în plasă. Nimeni nu i-a reproşat nimic lui Marius, deşi omul lui... 2-0 s-a făcut abia în minutul 73, când Balint a înscris din pasa lui Majaru. Marius a strâns din dinţi şi s-a prăvălit spre poarta lui Iordache. Iovan, Sameş şi Florin Marin au fost depăşiţi unul câte unul şi Paraschivescu a redus imediat scorul. Iordănescu a mai încercat ceva, dar s-a terminat 2-1. După meci, „Sfinxul”, Ion Alexandrescu, a intrat în cabina braşovenilor, să stea un pic de vorbă cu tânăra „Fiară”. Istoria nu reţine însă, am înţeles, acea discuţie... Şi nici Marius nu şi-o aminteşte prea bine…
Tot după astfel de jocuri, în ultima vreme, ajunseseră în Ghencea şi Iovan, şi Balint, şi Majaru. Pe Tudorel Stoica îl aşteptase în Gara de Nord, la acceleratul de Galaţi, să nu-l „fure” Dinamo, care îi pregătise o maşină, dar, fireşte, nu la peron, ci în faţa gării. Prea departe şi prea târziu. Aşa s-au strâns cei 4 Beatles. Primii...
În primăvara aia, cea de la 18 ani, Marius n-a fost cu Braşovul lui doar contra Stelei. Ci şi a lui Duckadam, într-un Braşov – U.T.A. 1-0, în ziua solstiţiului de primăvară, 21 martie 1982. Cu 4 zile înainte de meciul din Ghencea jucase şi într-un meci împotriva lui Piţurcă, tot la Braşov, câştigat cu 3-0 în faţa lui F.C. Olt. A fost prima şi singura dată în care şi „finu’” şi viitorul naş au înscris amândoi. Prima oară Nelu Naghi, căpitanul, dintr-un „11 metri”, iar Marius a închis tabela la 3-0. Bărbulescu era şi el la F.C. Olt, Bumbescu avea să vină în vara aceea de la Dinamo la acelaşi F.C. Olt, iar vara următoare în Ghencea, Belodedici era încă la Minerul Moldova Nouă, iar Bölöni la A.S.A. Târgu-Mureş. Iordănescu îi aştepta pe toţi la Steaua, iar Lucică Bălan trăgea încă pentru F.C. Baia Mare.
Dintre toţi cei de la Sevilla, de peste 4 ani, doar Marius, Balint, Piţurcă şi Iovan semănau cu cei 4 Beatles. La tunsoare. Pe atunci însă nimeni nu cunoştea denumirea tunsorii, nici numele băieţilor, cum se chemau prea bine. Dar undeva, acolo, în vestiarul celor de la „Steagu’ Roşu”, Nelu Naghi, adică Naşu’, ştia ceva. Ştia cum îl cheamă pe unul dintre ei. Era destul. 40 de ani mai târziu, ştim toţi că a fost de ajuns...
Aşa a început, într-un fel, totul.
