În plină desfășurare a campaniei de calificare a echipei naționale la Turneul Final al Campionatului Mondial de anul viitor, din Qatar, îmi propun, și vă propun și dumneavoastră, o discuție deschisă despre această acțiune care nu își găsește o încheiere cu succes din anul 1998. De fapt, ca să fim foarte exacți, dar fără a avea pretenția de istorici ai fotbalului, să spunem că din toamna lui 1997 nu ne-am mai bucurat de o calificare la o Cupă Mondială. În toamna lui 2001 a fost barajul cu Slovenia, practic ultima oară când am avut șanse reale și chiar meritam să fim între participantele la un Turneu Final Mondial. Apoi, preliminariile au devenit tot mai grele pentru noi, tot mai jos a fost locul nostru, tot mai departe de elită am rămas. Dar joi, 2 septembrie, România a câștigat în Islanda și o discuție merită continuată.
Discuția deschisă este nu pe tema ratării, ci pe cea a unei speranțe active care să ne determine, pentru început, să nu mai privim înapoi cu mânie, cum se tot citează pe ici, pe colo, ci înainte, cu o anumită planificare. În sensul ca viitorul chiar să conteze.
Cel puțin la fel de mult ca trecutul. Victoria de la Reykjavik deschide o cale.
Iar dacă discuția este una deschisă, să plecăm de la ideea că oferta de fotbaliști pe piață este sensibil mai mare decât cererea, astfel încât pentru întreg fotbalul românesc este o bilă neagră faptul că nu reușește să aducă în campionatul României jucători mai valoroși. Sunt, desigur, numeroase motive pentru care se întâmplă acest lucru, de la conservatorismul și lipsa de pregătire a antrenorilor noștri și până la lipsa unui departament eficient de scouting, ba chiar lipsa unei filosofii a cluburilor, a unei abordări științifice a fotbalului în cadrul cluburilor.
În România, vorbim despre Academii de fotbal, dar, în realitatea obiectivă, poate cu excepția Academiei lui Gheorghe Hagi, restul e doar o poveste. Școli de fotbal, da, însă nu Academii. De aici trebuie să plece orice discuție nu doar deschisă, ci, mai ales, sinceră. De la bază, de la începuturile fiecăruia. Fiecărui jucător, fiecărui antrenor (mai cu seamă!), fiecărui club care își propune să performeze, indiferent de înălțimea la care își ridică privirea sau cât de departe încearcă să țintească.
Meciul de joi seară, de la Reykjavik, cu selecționata Islandei, nu a avut darul de a schimba foarte multe, nici nu avea cum și nici așteptările noastre, blocate de atâtea și atâtea ori, nu erau și nu sunt, în ciuda victoriei cu 2-0, foarte optimiste. România merge mai departe nu pentru că are un drum pe care l-a asfaltat în față, ci pentru că e obligată de condiția de a face performanță, într-o zi. Odată și odată. Însă, până la acel moment, mai sunt multe de pus la punct, și sinceritatea e prima condiție a unei discuții deschise, așa cum golul lui Dennis Man, din minutul 47 al meciului cu Islanda, este o poartă către o speranță, iar cel al lui Stanciu, din final, poate că a fost cel al certitudinii.
