În vara lui 1974 aveam deja maşină. Dar atunci am făcut primul concediu, în ’74, pentru că Dacia ne venise destul de târziu, prin octombrie trecut, aşa că nu fusese timp de plecări. Acum era. Maşina se rodase, cum zicea tata, trebuia încercată la drum de concediu. Asta nu însemna că tata nu o rodase el (dar doar el, rareori cu mine alături, niciodată cu mama) pe naveta Tutova – Otopeni, din toamnă şi până acum, în vară. Probabil că drumurile Moldovei erau una, aşa, cam de unul singur, şi un concediu cu nevastă-sa, încă tânără (mama avea 38 de ani) şi fiu-su, care în toamnă începea şcoala, era altceva. Se poate însă ca toate acestea să nu fi valorat prea mult faţă de dorinţa lui de a se duce acasă, la Plosca, la Bistreţ, de unde plecase, în ’47, cu căruţa, la şcoală la Craiova. „La unchiu’ David, să fac colegiu’ la oraş. Prima oară m-a dus la box, undeva pe Lipscani...”
... Auzisem de multe ori povestea asta, şi eu şi mama. Însă aveam amândoi bănuiala că nu doar pentru a-i deschide porţile frate-său ori cumnata ori tanti Lotica ori Cornelia, pentru a intra el în curte, cu Dacia, pe-nserat, cu farurile aprinse, să sară curcile de pe uluci ori raţele de sub pătul, speriate de lumina nefirească şi de zgomot, nu doar pentru asta eram acolo. Mama arăta superb în vara aia, primise de la o pacientă din suita lui Yasser Arafat un soi de turban vernil şi aşa coborâse din maşină, cu el pe cap, într-o bluză albă, primită şi ea de la prietena ei cea mai bună, Maria Castellani, prietenă la rândul ei, chiar vecină, cu familia Agnelli şi cu Roberto Bettega, starul lui Juve, pe Via Margherita, în Torino. Şi cu o fustă de blugi. Tata era într-o cămaşă crem, cu mânecile suflecate. Eu nu ştiu cum –eram, dar eram. Iar adresa italiencei o ştiam pe de rost de pe plicurile pe care le primea mama acasă, iar mamaie, care i le intercepta de la poartă, mi le aducea mie. „Ia, să i-l dai Getei!” sau „Uite, a venit o scrisoare pentru maică-ta!”
Deci nu pentru neamuri mersese tata acasă în vara de atunci. Cred că vrusese şi să se dea mare, era oltean înainte de orice, director, maşină, uite şi ce nevastă, doi copii, dintre care unul băiat, uite-l, e mare şi el, a făcut şapte ani. Dar mai vrusese ceva: să fie în Craiova în vara primului titlu. De aceea nici n-am stat mult la Plosca. Vreo 3-4 zile doar. Pe la baltă, pe la Ostrovogania, pe la vie, la struguri ţuguiaţi, ţâţa vacii, cu gâştele la Dunăre, seara, scoţând din paie sucurile aduse de la Goicea ori de la Cârna, unde aveau gheţărie. Ei ţineau, el şi cu frate-său, vinul lipit de bucăţile de gheaţă, eu cu mama beam suc. Foarte bun, aşa, cu fân pe sticlă, lipit acolo parcă.
... Într-o dimineaţă am plecat însă spre Băile Herculane. Am privit în urmă, prin geamul Daciei (întotdeauna am stat în faţă, cât timp tata a condus) curtea, balta, casa, puii de curcă ieşiţi la poartă, tăbliţa pe care scria Bistreţ tăiată oblic cu culoarea roşie, apoi Goicea Mare, Goicea Mică, Cârna, podul peste Desnăţui, toate... Din Goicea Mică era Maria, bunica mea pe care n-am cunoscut-o niciodată. A murit după ce a plouat-o tot drumul de la Craiova la Plosca, în căruţă. Venea de la fiu-său, elev la Craiova, se dusese să-i ducă de mâncare, să-l vadă, poate să-l mângâie. Tata nu mi-a dat niciodată alte amănunte, în afara motivului pentru care mama lui venise la oraş. Şi asupra cauzei morţii. „A plouat-o. Era frig, toamnă, aşa... Nu plecasem de mult de acasă... Aşa a vrut ea, să vină... Cică să am de mâncare.” Fusese fată tare săracă, din Goicea Mică. Petre, tata lui tata, fiu de cârciumar, ceva bogat în sat. Sora lui, Lotica, a trăit până în zilele astea, se împrietenise cu Maria, aşa o chema pe cumnată-sa, şi ştia cum a fost. Mi-a povestit şi mie şi mamei. „Ce soacră bună ai fi avut, Getuţo... Când a luat-o Petre, s-a dus cu căruţa cu patru cai, a trecut peste poarta lor, că erau săraci, doar fetele le aveau frumoase. Şi Maria era pe prispă, desculţă şi tata lui tac-tu, frati-miu adică, Petre, a întors caii cu căruţa în bătătură şi doar a strigat-o: <<Vii? Hai! >> Şi ea mi-a zis, dadă, lăsai peştele ăla mic din gură, că mâncam un peşte de la noi, de pe râu şi mă urcai în căruţă cu el.” Aşa zicea Lotica de mama lui tata că se măritase. O chema Maria Mitran, suna bine, mă gândeam eu.
... Mai multe tata nu spunea. Doar, în toţi anii ăia, când am mers la Plosca, tabloul bunicilor mei, pe care nu i-am cunoscut vreodată, lumina camera a bună, de la stradă, în care dormeam. Ea semăna cu Ornella Mutti, iar el cu Victor Rebengiuc din „Moromeţii”. Tata nu plângea niciodată când se uita la ei. Niciodată. Dar niciodată nu i-a privit fără să mă ţină de mână.
... La Craiova am mers la prietenul lui, Deliu, colegul lui de facultate de la Timişoara. Era antrenor atunci, în vara aia, la tineret, cred. Mama se dusese pe la Mercur, să se uite la ceva prin magazin. Tata mă avea pe mine de mână şi ziarul „Înainte” în mâna cealaltă. Constantin Deliu, colegul lui, i-a spus multe, ce-au vorbit ei, dar ţin minte că tata a fost sceptic privind rămânerea lui Dobrin la echipă. „George, se antrenează deja cu Nelu Oblemenco. Şi cu Ţarălungă, cu Balaci al tău, de la Bistreţ, ştii că e de la Bistreţ ăsta blondu’, nu?” „Ştiu, are 17 ani, e de-o seamă cu fii-mea...” Cu soră-mea, adică. „Dar să vezi ce portar am luat, George... de pe la Satu Mare. Lung. Băi, George, cum îi zice, ştii care e poanta, cum îi zice, aşa şi e! Are doi metri!” „Şi câţi ani are?” „E copil, e elev, optişpe are, adică zic că n-are nici optişpe, face la toamnă, cred!”
