În estuarul La Plata era mai frig ca pe apă. Portul, sastisit de vase de tot felul, de ambarcaţiuni mai mult sau mai puţin colorate, părea să ştie cine îi sunt oaspeţii. „Conte Verde” venise cuminte la chei şi, coborând de pe punte, cei „cincisprezece ai lui Luchide” tremurau. Se lăsaseră să iasă ultimii pe punte. Francezii, cu Jules Rimet ţinându-şi fiica de mână în fruntea lor, puseseră primii piciorul în America. Belgienii îi urmaseră, Jean Lăpuşneanu, însă, îl chemase şoptit pe Vogl, „il capitano” şi-l rugase să mai rămână, cu toţii, un pic. „Tragem de timp, Jeane?... La ce ne foloseşte? De-acum nu ne mai putem întoarce şi cred că ar fi chiar mare păcat să ne gândim să n-o facem. Suntem aici şi din momentul în acre vom coborî în port va fi care pe care. Tu să ai grijă de poartă, acolo, că de rest ne ocupăm noi.” „Ciogli, nu-mi fac probleme cu poarta şi nici voi să nu vă faceţi. Simt însă aşa, că e prea mult, prea repede pentru mine…” „Hai jos, că de pe pământ lucrurile se văd altfel, Jeane!”
În port se trăgeau salve. Au coborât printre ultimii. Pe betonul din port însă era şi mai rece. Luchide şi-a strâns sacoul peste burtă şi a luat-o înainte. „Mergem la Liverpool, băieţi!” Vorba asta i-a făcut pe toţi să râdă şi să uite. Să uite cele două săptămâni la bordul „Contelui”, să uite că le e dor de casă, de prietene, de ţară, de tot. „Cum la Liverpool, domnul Luchide, că e mult în spate… Sau o luăm iar pe apă?”
Nu era cazul. „E clubul lor, Liverpool-ul lor, Jeane, nu te mai mira atâta. Am făcut economii şi am aranjat să dormim la ei în cantonament. Au fost foarte drăguţi, mai ales când le-am spus că trăim dintr-o sută de dolari pe zi, douăzeci de suflete… Hai, atenţie la tramvaie, cu <<4>> ajungem la ei, ne aşteaptă.” Glumea, îi aşteptau maşinile oficiale şi, nu se ştie cum şi nu se ştie când, însuşi Alberto Supicci, militar de profesie, selecţionerul Uruguayului, le pusese o vorbă bună şi, în seara de 3 iulie 1930, iată-i pe ai noştri încartiruiţi, după o jumătate de oră, în cantonamentul lui Liverpool. Era un club relativ nou, avea 15 ani de existenţă şi nu era cazul să se mai întrebe cine îl înfiinţase şi de ce. Englezii erau mulţi în estuar, şi aici, şi dincolo, la Buenos Aires. Şi le mergea bine, nu sufereau nici măcar de frig, ca ai noştri. „Domnu’ Octav, când mă pregăteam pentru bacalaureat, acasă, am citit că în emisfera de sud e iarnă când la noi e vară. Dar tot e bine că nu ninge!” „Subăşene, mai bine te lăsam să-ţi dai bacalaureatul, că prea eşti deştept, mă!”
… Se culcaseră târziu, în frig. A doua zi, vineţi, la micul dejun, s-au vorbit să-l roage pe Luchide să le găsească, poate, nişte haine mai groase, erau frumoase costumele, dar…
Băteau la o uşă deschisă. Luchide era în picioare de la 6 dimineaţa. Îi trezise şi pe Nedelcovici şi pe Nae Lucescu, el era cu banii, şi merseseră cu toţii la magazin să cumpere pulovere băieţilor. Dar magazinele nu deschideau aşa devreme, aşa că Luchide a profitat şi a mers până la Comitetul de Organizare. Jules Rimet era acolo, cu noaptea-n cap. Cum „Grecu’ ” ştia franceza, n-a fost greu să se-nţeleagă. „Mon cher, ştii că pe vaporul nostru a fost şi Şaliapin, marele tenor rus?” „Bănuiesc că pentru el au întâmpinat vaporul atâţia oameni şi tot pentru el s-au tras salve de tun! N’est-ce pas?” „Nu, mon cher, de data asta nu pentru el, ci pentru Cupa Mondială. Câtă lume era în port şi voi nu mai coboraţi de pe vapor! V-aţi emoţionat sau nu v-au ajuns 14 zile la bord?” Luchide zâmbea. Nu puteai să nu ții la franțuzul ăsta! Până la urmă a obținut ce-a vrut: nişte bănuţi, să-i poată muta pe băieţi la hotel.
Aşa că la 9, după micul dejun, tremurul s-a dus. Domnu’ Octav, nea Nae Lucescu, Paul Nedelcovici veniseră cu puloverele în braţe şi cu noua adresă: se mutau la Hotel Barcelona, în centrul capitalei. Cu ochii cârpiţi (iar nu dormise nimeni), dar înveseliţi de poantele ziaristului (Marcelică Beilis nu putea să-şi bea ceaiul, se pare, fără să le producă), băieţii puteau ataca altfel cele 10 grade de-afară.
… După antrenament, şocul. „Mâine e şedinţa tehnică, băieţi. Mâine, pe 5, aflăm cu cine vom fi în grupă. De mâine seară ştim pe ce cai stăm.” „Să avem noroc, domnul Nedelcovici, dar nici noi nu ştim cum trebuie să arate norocul ăla!” Vorbise iar Rudy, care văzuse atâtea…
Până pe 5, nu se terminase încă ziua de 4. Eisenbeisser, Freddy adică, a fost cu ideea să meargă într-un bar, să se încălzească. Şi au mers. Abia la nota de plată s-au mai liniştit, nu că nu fusese bine şi frumos până atunci. Fusese. „În localul meu românii nu plătesc!” le-a strigat patronul de după tejghea. „Şi vin şi la meciurile voastre, băieţi, că şi eu am plecat de acasă, ca voi, să cuceresc America. Poate voi o să reuşiţi.” Era român, cum erau mulţi şi prin port, ba chiar şi la „Barcelona”, unde se cazaseră în după-amiaza aia. „Mulţumim frumos, acum chiar că ne-am încălzit şi ne e bine, patroane!” Plecaseră fericiţi la hotel.
Cât despre America, a doua zi, la şedinţa tehnică, se pare că sorţii făcuseră de-a dreptul imposibilă cucerirea ei, măcar că adversarii erau toţi americani. Şi cine: Peru şi Uruguay, deţinătoarea ultimelor două titluri olimpice, gazda, favorita cea mare şi destinul…
Aşadar, grupa a 3-a: România, Peru, Uruguay. Imediat după tragere, şeful delegaţiei peruane s-a apropiat de „Grecu’ ” nostru şi i-a şoptit „Suntem încântaţi că vom juca primii cu campioana Europei, România!” Nu eram chiar campioana Europei, dar într-un fel cineva tot eram… Nu fuseserăm noi primii care spuseserăm „da” invitaţiei lui Rimet. „Italia nu merge! Austria stă acasă! Ungaria şi Anglia nu-s interesate! Şi v-aţi găsit voi!” Luchide auzea şi acum reproşurile celor de-acasă. Şi uite peste ce dăduseră: Peru şi Uruguay! Iar ăştia mai credeau că suntem şi campioana Europei. Dar da, într-un fel chiar eram…
Grupele arătau aşa. În prima, Argentina, finalista ultimei Olimpiade, pierdută cu 1-2 la Amsterdam, chiar în faţa uruguayenilor, care-şi păstraseră titlul olimpic de la Paris, din ’24. Apoi Chile, colega noastră de pe „Conte Verde”, Franţa şi încă o americană, Mexic.
În grupa a doua mergeau Iugoslavia, cea care refuzase varianta „Conte Verde” şi traversase Atlanticul cu „Florida”, un vapor cu aburi care ducea corespondenţa de la Marsilia în Lumea Nouă, apoi Brazilia, despre care se şoptea pe la colţuri că e mai bună decât toate, şi Bolivia, o necunoscută.
Grupa a treia era a noastră, iar a patra îi strânsese pe cei din Paraguay alături de cealaltă prietenă de pe „Conte”, Belgia, şi de cei din Statele Unite.
Toate meciurile aveau să se joace la Montevideo, pe Estadio Pocitos, pe Estadio Parque Central şi pe Centenario, desigur, arena de 100.000 de locuri pe care uruguayenii o ridicaseră în doar 8 luni.
… Erau aşadar, de-acum, în linie dreaptă. Venea ceremonia de deschidere şi apoi, pe 14 iulie, pe Estadio Pocitos, meciul cu Peru. În Montevideo, zecile de ziarişti acreditaţi transmiteau că fiesta stă să-nceapă. Arhitectul Juan Antonio Scasso, cel care concepuse Estadio Centenario, era fericit. La ceremonie, creaţia sa va uimi lumea. Nu mai vorbim de Andrade Fernandez şi Gestido, halfii care alcătuiau „cortina de fier” a Uruguayului, de portarul Ballestero, uite-l aici, pozând pentru „El Pais” cu fetiţa în braţe, iată-l şi pe căpitanul Nasazzi, tot în pulover şi cu şapcă pe cap, lângă el e Mascheroni, iar atacul… ce atac: Pablo Dorado, Scarrone, Anselmo, Pedro Cea, Hector Castro şi Santos Iriarte… Pentru o ţară cu doar două milioane de suflete era, cu adevărat, o fiesta!
Cine mai putea să-nchidă un ochi până la meciul cu ei?
