Lui Negrilă i s-a zis Negoro. Toată viaţa a purtat pe spate aceeaşi cifră: 2. De prezenţa ori de absenţa lui au depins momentele esenţiale ale Craiovei, două şi ele: viaţa şi moartea. Triumful ori eşecul. Niciunul dintre ei nu debutează aşa. În ultima etapă a campionatului din ’73/’74, la Ploieşti. Craiova are cel mai greu meci de la înfiinţare. Pentru al doilea an consecutiv, în ultima etapă joacă având titlul pe masă. Nu l-a luat niciodată. Cu un an înainte îl pierde la golaveraj, pentru un singur gol, după un furt de zile mari al lui Dinamo. Păunescu inventează o sintagmă. „Universitatea Craiova – campioana unei mari iubiri”, ca opoziţie la Dinamo – campioana.
Acum, la Ploieşti, Craiova are nevoie să reziste. Să nu piardă. Are două puncte avans faţă de Dinamo, care joacă acasă şi va câştiga iarăşi la scor astronomic. Dar Craiova intră pe teren cu un puşti de 19 ani, din comuna Gighera, judeţul Dolj. În curând va face 20 de ani, dar în curând, încă nu i-a împlinit. Cernăianu îl titularizează, la debut, în cel mai greu meci din istoria echipei. „Fonfo” Niculescu, cu care ar fi trebuit să înceapă, e accidentat. Şi Negrilă intră. Craiova rezistă cu greu, dar rezistă. Băiatul din Gighera ia nota 9 în „Sportul”, Ştiinţa rămâne pe 0-0 cu Petrolul şi e campioană!
Dintre Maximi, doar Ştefănescu şi Balaci mai sunt acolo. E 19 iunie 1974 şi Craiova a ieşit pe străzi, în balcoane, urlând. Acel 7-0 al lui Dinamo, cu Argeşul lui Dobrin, de data asta, nu mai contează. „De la intrarea în oraş, la aeroport, şi până în centru am făcut trei ore. Lumea voia să ne atingă, să ne pupe, să ne ia în braţe. Eu am ajuns în pielea goală în centru”, zice Balaci, de la început alături de Negoro. Sau invers. Ceilalţi, cu toţii au venit mai târziu. Zoli, Cami şi Lung în vara aia, Beldeanu în ’76, Tilihoi tot atunci, Ungureanu, „geamănul” de pe partea cealaltă al lui Negoro, în ’77 de la Electro... Donose se întorsese şi el, în ’74, de la Vâlcea, unde luase o Cupă, Geolgău urma să fie debutat de Teaşcă în ’76, Cârţu venea tot atunci de la Electroputere şi el, Ţicleanu în acelaşi an, cerc închis.
Negrilă, când a început sfârşitul, în returul cu Benfica, nu era în teren. De la absenţa lui atunci, pe 20 aprilie 1983, au plecat toate. Geolgău, retras fundaş dreapta, încă o dovadă că Negoro, piratul acela din benzile desenate ale copilăriei, după „Căpitan la 15 ani” de Jules Verne, Negoro al nostru însemna enorm. De el nu trecea nimeni, niciodată. „Şi-apoi, într-o zi oarecare, în care îmi va fi cel mai greu”, zice Păunescu. Aceea a fost ziua noastră fără Negoro. Dar nu a fost deloc oarecare...
„Am jucat la Real Madrid şi la Barcelona, în şase turnee finale de Mondiale şi Europene, în finale de Cupa Campionilor ori Cupa UEFA, în Spania, în Italia şi Turcia, dar n-am întâlnit nicăieri un fundaş de care să nu pot să trec. Doar de Negrilă n-am trecut niciodată. De el şi de Ungureanu. Te mutai degeaba de pe dreapta pe stânga. Scăpai de dracu’ şi dădeai de tac-su!” Aşa zice Hagi. L-a avut apoi pe Ungureanu alături, la Steaua, chiar împotriva lui Negrilă, care rămăsese. Care se-ncăpăţânase să reziste. Până la capăt. De la început până la sfârşit. Eu mai spun doar atât: când ne era cel mai greu, mai cumplit, mai rău, când meciurile plecau în istoria lor şi galeriile adverse se prăvăleau, cu echipe cu tot, peste noi, era de ajuns ca Negrilă să oprească primul atac. Clar, decisiv, ferm. Din clipa aceea, şi ei ştiau că sunt pierduţi, şi noi că suntem salvaţi.
Aceste rânduri sunt un omagiu şi o reverenţă în faţa celui care a ţinut, ca un destin dur, dreapta apărare a Craiovei. Cu numărul 2, întotdeauna, Negrilă. Extraordinar era, credeţi-mă. Extraordinar! „Voi, oameni ai pământului, uitarea...?”
P.S. Negrilă a făcut, pe 23 iulie, 68 de ani. La mulţi ani, piratule!
