De 17 ori strigă „Gol!” şi „Extraordinaaar!” Sebastian Domozină la faza în care Craiova elimină pe Kaiserslautern. În mod normal, Negrilă nu avea ce căuta acolo. Înainte să se bage, practic, peste rând, Negrilă îl blocase de vreo 20 de ori pe Brehme. Același Andreas Brehme, peste 7 ani, avea să joace finala Campionatului Mondial, în faţa Argentinei lui Maradona, marcând unicul gol al finalei de la Roma. În 1986 mai jucase una, la Ciudad de Mexico, tot împotriva lui Diego Armando Maradona, dar Germania Federală pierduse cu 2-3. Atunci însă, în martie 1983, Brehme marcase, în tur, de două ori în poarta lui Lung, iar Negrilă ştia cu cine are de-a face. Îl învăţase, până la urmă, chiar în Germania, acum, la Craiova, Andreas nu suflase. Ca şi Thomas Allofs. Ca şi Eilenfeld, schimbat până la urmă. Aceasta era banda stângă a nemţilor, Brehme – Eilenfeld – Thomas Allofs. „Negoro îi avea în faţă pe Ţicleanu şi pe Crişan, dar greutatea, aproape toată, era pe el. Zoli nu cobora, avea nevoie de suflu acolo, sus, în faţă, lângă Cami şi Geolgău, iar Aurică era peste tot, ştia că Negrilă, el, ultima frontieră, va rezista.
... Şi a rezistat. De aceea, atunci când a apărut în careul nemţilor iar, a nu ştiu câta oară, mi-a fost frică. Mai erau doar opt minute, e drept, trebuia să înscriem, dar dacă am fi primit, am fi fost eliminaţi. Negrilă, însă, a urcat, cum avea să explice Sebi Domozină şi, după cornerul lui Balaci, a înscris golul meciului, al carierei sale, al vieţii Craiovei dintotdeauna. De fapt, cu câteva zeci de secunde mai înainte, Cămătaru, la vreo 30 de metri de poarta lor, face un stop pe piept, colosal, apoi se întoarce cu faţa spre nemţi, grandios şi trage fulgerător. Ce se mai putea face? Ce altceva se mai putea face?! Intraserăm în ultimele 10 minute, tensiunea era sufocantă, devastatoare, aproape de crimă şi deznădejde. Şutul lui Cami s-a dus însă tare, greu, sub bară. Reichel (ce nume!) a scos, mingea îi sărise din pământ în faţă, cu vârfurile degetelor, deturnând în corner şi apoi Balaci a mers să bată cornerul. Am văzut doar că a pus mingea neregulamentar, în afara sfertului de cerc de lângă fanion şi că s-a grăbit să bată. Şi a bătut, sus oarecum, la prima bară, de pe stânga atacului nostru. Cami a sărit, uriaş, în 6 metri, mingea l-a derutat pe Briegel, omul lui şi a părut că se opreşte în picioarele lui Eilenfeld, care însă o scapă printre. Negrilă, surprins o sutime de secundă, îşi revine, şi-o apropie cu dreptul şi trage, larg, cu stângul sub bară. Explozia. 1-0. Cele 17 strigăte de eliberare ale lui Domozină. Delirul. „Extraordinaaaaar! Negrilă, fundaşul Negrilă, urcat în atac... Momente de maximă tensiune aici...”
...În careu, la acel corner, pe lângă Cami erau doar Cârţu şi ceva mai târziu Donose, care vine lansat, aproape să-i sufle mingea lui Negoro. Geolgău fusese înlocuit de câteva minute de Sorin, după ce ratase o ocazie singur cu portarul, pe care tot el şi-o crease, driblând scurt, în 12-13 metri, pe Dusek, dar nevăzându-l liber, în dreapta, pe Balaci... În rest, toţi ţineau, la cornerul acela, apărarea. Tilihoi, Ştefănescu şi Ungureanu erau la centru, Ţicleanu şi Beldeanu stăteau pe respingere. În careu erau, cum am zis, doar Cami şi Cârţu, Balaci se pregătea să bată, Beldeanu, intrat în locul lui Zoli la pauză, nu părăsea zona de siguranţă de la centru. Dacă scăpau nemţii pe vreun contraatac?! Unde să pleci?
...Şi atunci s-a dus el, Negrilă.
„Dacă e să ajungi mare, fii sigur că o să aibă grijă Dumnezeu să te cheme cum trebuie! Ăia mari, genialii, i-auzi cum le zice: Diego-Ar-man-do-Ma-ra-do-na! Pe-le! Va-va! Di-di! Garrin-cha! Kem-pes! Dacă e să ajungi mare, trebuie să te cheme într-un fel!” Aşa zicea nea Vanea, iar pe Maximi aşa i-a chemat: semnificativ, sonor, aproape ca într-un dicţionar de simboluri. Şi viaţa lor a fost la fel. Când Costică Popescu, crainicul, începea să-i strige, parcă dădea drumul unei poveşti populare româneşti: „În poartă, cu numărul unuuu, Silviuuuu Luuung!... cu numărul dooi, Nicolaeee Negrilăăă...” Universitatea de fotbal Craiova avea ceva academic, preţios şi pretenţios în exprimarea din teren, dar şi ceva din filonul popular cel mai pur, oltenesc. Negrilă, cred, conducea pe culoarul ăsta.
...Mai am caseta aia, BASF, cu ce s-a întâmplat la golul lui Negrilă. Pe o parte e Cenaclul Flacăra şi pe partea cealaltă Compact cu „Fata din vis” şi Alifantis. ŞI Doru Stănculescu. „Fără petale”. După ele venea înregistrarea golului. Nu mai ştiu ce-am şters, ce era iniţial pe spaţiul ăla, dar imediat după e „Zurgălăul” lui Labiş, cântat de Mihaela Popescu, cea mai frumoasă voce pe care am auzit-o vreodată. „Voi, oameni ai pământului, uitarea / S-a aşternut pe sânge, scrum şi fier? / N-aţi cunoscut ce-nseamnă aşteptarea / Şi ce înseamnă-un zurgălău stingher?”
... Lui Negrilă i s-a zis Negoro. Toată viaţa a purtat pe spate aceeaşi cifră: 2. De prezenţa ori de absenţa lui au depins momentele esenţiale ale Craiovei, două şi ele: viaţa şi moartea. Triumful ori eşecul. Niciunul dintre ei nu debutează aşa. În ultima etapă a campionatului din ’73/’74, la Ploieşti. Craiova are cel mai greu meci de la înfiinţare. Pentru al doilea an consecutiv, în ultima etapă joacă având titlul pe masă. Nu l-a luat niciodată. Cu un an înainte îl pierde la golaveraj, pentru un singur gol, după un furt de zile mari al lui Dinamo. Păunescu inventează o sintagmă. „Universitatea Craiova – campioana unei mari iubiri”, ca opoziţie la Dinamo – campioana.
Acum, la Ploieşti, Craiova are nevoie să reziste. Să nu piardă. Are două puncte avans faţă de Dinamo, care joacă acasă şi va câştiga iarăşi la scor astronomic. Dar Craiova intră pe teren cu un puşti de 19 ani, din comuna Gighera, judeţul Dolj. În curând va face 20 de ani, dar în curând, încă nu i-a împlinit. Cernăianu îl titularizează, la debut, în cel mai greu meci din istoria echipei. „Fonfo” Niculescu, cu care ar fi trebuit să înceapă, e accidentat. Şi Negrilă intră. Craiova rezistă cu greu, dar rezistă. Băiatul din Gighera ia nota 9 în „Sportul”, Ştiinţa rămâne pe 0-0 cu Petrolul şi e campioană!
Dintre Maximi, doar Ştefănescu şi Balaci mai sunt acolo. E 19 iunie 1974 şi Craiova a ieşit pe străzi, în balcoane, urlând. Acel 7-0 al lui Dinamo, cu Argeşul lui Dobrin, de data asta, nu mai contează. „De la intrarea în oraş, la aeroport, şi până în centru am făcut trei ore. Lumea voia să ne atingă, să ne pupe, să ne ia în braţe. Eu am ajuns în pielea goală în centru”, zice Balaci, de la început alături de Negoro. Sau invers. Ceilalţi, cu toţii au venit mai târziu. Zoli, Cami şi Lung în vara aia, Beldeanu în ’76, Tilihoi tot atunci, Ungureanu, „geamănul” de pe partea cealaltă al lui Negoro, în ’77 de la Electro... Donose se întorsese şi el, în ’74, de la Vâlcea, unde luase o Cupă, Geolgău urma să fie debutat de Teaşcă în ’76, Cârţu venea tot atunci de la Electroputere şi el, Ţicleanu în acelaşi an, cerc închis.
Negrilă, când a început sfârşitul, în returul cu Benfica, nu era în teren. De la absenţa lui atunci, pe 20 aprilie 1983, au plecat toate. Geolgău, retras fundaş dreapta, încă o dovadă că Negoro, piratul acela din benzile desenate ale copilăriei, după „Căpitan la 15 ani” de Jules Verne, Negoro al nostru însemna enorm. De el nu trecea nimeni, niciodată. „Şi-apoi, într-o zi oarecare, în care îmi va fi cel mai greu”, zice Păunescu. Aceea a fost ziua noastră fără Negoro. Dar nu a fost deloc oarecare...
„Am jucat la Real Madrid şi la Barcelona, în şase turnee finale de Mondiale şi Europene, în finale de Cupa Campionilor ori Cupa UEFA, în Spania, în Italia şi Turcia, dar n-am întâlnit nicăieri un fundaş de care să nu pot să trec. Doar de Negrilă n-am trecut niciodată. De el şi de Ungureanu. Te mutai degeaba de pe dreapta pe stânga. Scăpai de dracu’ şi dădeai de tac-su!” Aşa zice Hagi. L-a avut apoi pe Ungureanu alături, la Steaua, chiar împotriva lui Negrilă, care rămăsese. Care se-ncăpăţânase să reziste. Până la capăt. De la început până la sfârşit. Eu mai spun doar atât: când ne era cel mai greu, mai cumplit, mai rău, când meciurile plecau în istoria lor şi galeriile adverse se prăvăleau, cu echipe cu tot, peste noi, era de ajuns ca Negrilă să oprească primul atac. Clar, decisiv, ferm. Din clipa aceea, şi ei ştiau că sunt pierduţi, şi noi că suntem salvaţi.
Aceste rânduri sunt un omagiu şi o reverenţă în faţa celui care a ţinut, ca un destin dur, dreapta apărare a Craiovei. Cu numărul 2, întotdeauna, Negrilă. Extraordinar era, credeţi-mă. Extraordinar! „Voi, oameni ai pământului, uitarea...?”
P.S. Pe 23 iulie, Negrilă a împlinit 70 de ani. La mulți ani, piratule!
