26 iunie 1988, a opta finală – dintre care ultimele trei consecutive – de Cupa României dintre Steaua şi Dinamo. 45.000 de oameni vin la meci, oricum nu era prea clar şi deloc sigur dacă se televiza, aşa că merita să iei drumul Stadionului 23 August. Dar iată formațiile din acea zi caniculară de vară:
Steaua: Liliac – Iovan, Bumbescu, Belodedici, Rotariu – L. Bălan, T. Stoica, Gh. Popescu, Hagi – Lăcătuș, Pițurcă (52 G. Balint)
Dinamo: Moraru – Mihăescu (46 Movilă), rednic, Andone, I. Varga – Lupu, I. Lupescu, Mateuț, Orac (82 Răducioiu) – Vaișcovici, Cămătaru
Marcatori: Lăcătuș (27) – Răducioiu (87)
E finala fără trofeu, aceea în care Steaua se retrage după ce, la semnalizarea lui George Ionescu, „centralul” Radu Petrescu anulează, în minutul 89, la scorul de 1–1, un gol al lui Balint. Ştiţi, Steaua se retrage de pe teren, la îndemnul lui Valentin Ceauşescu (şi el îndemnat, la rându-i, la acest gest de Corneliu Vadim Tudor) şi crainicul TVR, Dumitru Graur, iese din „direct” fără a putea comenta nici gestul respectiv, nici altceva. Milioane de oameni rămân în suspans, la radio de asemenea legătura cu stadionul e oprită. Cine a câştigat totuşi Cupa? A câştigat Steaua, cu 2–1? S-a intrat în prelungiri? Nimeni nu ştie nimic...
... 6 ani mai târziu, aflu continuarea într-un birou din Vasile Conta, acolo unde era redacţia Gazetei Sporturilor. Gheorghe Nertea, care fusese de serviciu în acea seară de iunie în redacţia ziarului Sportul, povesteşte: „Au început să sune telefoanele ca la Informaţii în Gara de Nord. Cât e scorul? Ce se întâmplă? Sunt prelungiri? O jumătate de oră, hai, o oră, le-am spus că-s prelungiri, apoi că se bat lovituri de pedeapsă... La vreo trei, patru ore după meci, telefoanele încă sunau... De la partid ni se spusese să nu spunem nimic, că va urma a doua zi un comunicat de la CNEFS... În fine, confuzia era totală, nici noi, în redacţie nu îndrăzneam vreun pronostic. Aproape de miezul nopţii (meciul se încheiase la nouă fără zece!) încă sunau telefoanele! De la biroul de presă ni se spusese să nu alarmăm lumea...! Dar ce însemna asta?! Aşa că pun mâna pe telefon şi răspund: Da, tovarăşe, suntem la curent cu desfăşurarea meciului! Cum? Nuuu, încă se mai joacă!... Păi se bat lovituri de la 11m! Cum cât e scorul? Strâns, tovarăşe, foarte strâns!”
Așadar, nici golul lui Lăcătuș, nici cel al lui Răducioiu n-aveau să însemne ceva, rezultatul finalei fiind anulat, iar cupa neacordată. De fapt un gol tot a însemnat ceva, cel al lui Balint, care a declanșat toate evenimentele din acea seară și, mai ales, din zilele care au urmat. Aproape 30 de ani mai târziu am reușit să aflăm, cei care am fost în acea zi pe stadion și cei care am văzut meciul la televizor, care a fost adevărul proclamat de retragerea steliștilor de pe teren. La o ediție specială a emisiunii „Replay”, în Studioul 4 al Televiziunii Române, am reușit să instalăm un soft care să identifice unde se afla Balint în acel ultim minut al partidei, când a trimis mingea în plasă pe lângă Moraru, iar tușierul George Ionescu a indicat ofsaid, imediat centralul Radu Petrescu validându-i decizia. Iar Balint, omul nostru de gol, cum avea să-i spună la Cupa Mondială din Italia Cristian Țopescu, era milimetric în afara jocului. Șocul general de atunci s-a transformat, după mai bine de un sfert de secol, în cea mai corectă decizie de arbitraj. Culmea, decizia fusese la fel de corectă și pe 26 iunie 1988, la ora 20 și 50 de minute, pentru că asta arăta ceasul în clipa în care poetul Corneliu Vadim Tudor i-a șoptit la ureche lui Valentin Ceaușescu să-i scoată pe foștii campioni ai Europei de pe teren, în semn de protest față de un arbitraj care s-a dovedit corect după un sfert de veac.
Cupa României a ajuns în acea noapte în portbagajul mașinii Dacia 1310, proprietate a lui Dumitru Moraru, zis Țețe. Abia după Revoluție lucrurile și trofeul respectiv s-au așezat pe drumul normalității, Steaua, care recuperase din solidul portbagaj cupa, renunțând definitiv la trofeu. Nimeni n-a mai putut să repare însă cei 2 ani de suspendare, câte unul pentru fiecare, primiți atât de centralul Radu Petrescu, cât și de tușierul George Ionescu. Pentru ei nu a mai fost nicio reparație, n-au jucat nici în comedia loviturilor de departajare executate la infinit, nici în drama câștigării și apoi a pierderii unei competiții care în acea zi ar fi trebuit să ofere, pentru a 50-a oară în istorie, un trofeu, fie el și fără capac. Epilogul întregii povești nu se poate scrie nici azi în toți termenii lui reali, pentru că unii dintre protagoniști nu mai sunt printre noi, iar factorii care au influențat în modul cel mai bizar acea noapte nu mai au nicio putere. Nici măcar aceea de a povesti partea lor de adevăr, care este probabil diferită de partea noastră de adevăr și chiar de adevărul adevărat.
Unii au râs în acea vară, alții au plâns, nimeni n-a înțeles. Istoria fotbalului nu e diferită, de cele mai multe ori, de istoria societății, iar România din teren era prinsă atunci și pusă la pământ de România tribunelor oficiale. Cei mai buni fotbaliști din toată istoria celor două mari cluburi, Steaua și Dinamo, au fost păcăliți, unii degeaba, iar ceilalți cu un cinism demn de cauze mult mai bune. Împreună, fotbaliștii celor două blocuri militare s-au calificat la Campionatul Mondial din 1990, depășind granița istorică dintre comunism și capitalism, exact cum în acea noapte au trecut de la extaz la agonie, unii, și de la agonie la extaz, ceilalți. Aproape că nici nu mai contează acum dacă dreptatea au avut-o Lăcătuș și Balint sau Răducioiu. Ei au fost doar autorii golurilor unei finale cum nimeni n-a mai văzut vreodată și nici nu va vedea în fotbalul românesc. Ceilalți am fost martori și suntem în stare să povestim ce s-a întâmplat. Aceasta nu este o dovadă a performanței, ci una a înțelegerii. Să sperăm că nu peste mult timp, cine va înțelege lumea va putea să și câștige partea sa de adevăr.
Cât despre telefoanele care au sunat în acea noapte în redacția ziarului „Sportul”, haideți să ne închipuim că ele încă mai sună și că cineva le va răspunde și le va da scorul corect...
